Autor articol: Marcel Prost
Multumim pentru invitatie distribuitorului filmului in Romania, Freeman Entertainment!
Sicario e unul din filmele lui 2015 (produse sau distribuite) pe care le recomandam cu caldura, alaturi de Mad Max 3, Aferim, Whiplash, Mommy, Birdman si Mune.
Pe un schelet hollywoodian, cu o tema comuna (sheriffs versus jefes) si niste personaje rigide in posturile lor civice (law abiding versus law bending), Villeneuve foloseste parghii originale pentru a face spectacol dintr-o poveste relativ veche.
In primul rand tacticile, ingredient de baza al filmelor cu lupte armate, sunt foarte indraznete si suplimentar potentate de cea de-a doua mare parghie a filmului, atmosfera. Multe scene, care pot fi redate prin cuvinte putine si simple, ajung sa capete amplitudine emotionala si sa dea batai de inima prin sincronizarea excelenta a coloanei sonore cu viteza si cu traiectoria camerei.
Americanii ne-au invatat ca "film de actiune" inseamna "film de consum", ca hamburgerul pe care il mananci din mers; regizorii non-americani, insa, cer rabdare din partea spectatorului, si nu de dragul sadic de a taragana lucrurile, ci pentru a-l forta sa intre in ritmul filmului, lucru care produce un efect imersiv mai puternic. Altfel zis, la Sicario trebuie sa intri asteptand, mai degraba, un film atmosferic decat un joc de-a Counter Strike.
Sicario pare ca tanjeste dupa ultra-realismul si personajele lui Zero Dark Thirty, dar e amplificat emotional si moral precum Training Day. Stilistic, filmul e un hibrid post-hollywoodian in care tropii sunt distribuiti intre comercial si artistic, fara sa te lase cu gustul de ghiveci-in-disperare-de-cauza (cum se simte, de exemplu, in Birdman). Daca e ceva deranjant la Sicario, nu e ritmul, ci sub-plotul de fundal (frustrarea schimbarii de paradigma morala e imbatranita deja).
Villeneuve stie si poate sa te faca knock-out, cu conditia sa te lasi condus de ritmul lui.
