Multumim distribuitorului filmului in Romania, Parada Film!
Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 7,5/10 (Laura 7,5; Marcel: 7,5)
Nota Cinemateca: 7,5/10 (Laura 7,5; Marcel: 7,5)
Regia: Kornél Mundruczó
Gen: drama
White God e un film spectaculos prin imagine si personaje, subversiv prin calmul cu care isi desface tragedia, si confuz in mesaj.
Scena de inceput, cu Lili pedaland disperat printre sute de caini furiosi, e grandioasa; prin unghiuri, dinamica, sunet, e similara ca impact cu scena revoltei din Argo sau cu debutul din Nimfomana. Vlaga din deschidere se disipeaza repede, iar filmul se transforma din tablou in piesa de teatru. Fiecare personaj isi duce mizeria morala, inconstienta sau crucea in fata camerei, in close-up-uri dramatice.
Catelul Hagen e alungat de tatal lui Lili (un inadaptat la viata de parinte), in pofida incercarilor disperate ale fetei de a-l pastra; de aici, Hagen isi incepe calvarul romantic, decazand abrupt, fizic si psihic, pana ajunge in preajma mortii iminente. Ca si in White Dog, cainele se trezeste (epifanic) in posesia unor arme mortale, cu care l-au inzestrat insisi oamenii, si pe care le intoarce importiva lor. In plus, Hagen fiind un fel de zeu al cainilor (sic!), preia conducerea unei haite enorme cu care porneste cruciada impotriva celor care l-au torturat, terorizand, la randul lor, frumoasa Budapesta. Dinte pentru dinte.
Cateii, in jur de 200, sunt formidabili si au in spate munca a peste 20 de dresori; personajul Hagen e "interpretat" de doi metisi asemanatori, calmi, stapani pe ei si inteligenti de ti-e mai mare dragul sa vezi filmul ca pe un mega-proiect etologic. De altfel, dupa ruptura de metafora despre care urmeaza sa vorbesc, cateii te tin in scaun mai mult decat regizorul.
Filmul incepe cu un citat din Rilke, "Poate ca toti dragonii din vietile noastre sunt printese care asteapta ca noi sa ne purtam cu frumusete si curaj. Poate ca tot ceea ce ne inspaimanta e ceva lipsit de ajutor, care vrea iubirea noastra." Cainii sunt dragonii lui Mundruczó.
Pe Daniel (tatal lui Lili) il inspaimanta complicatia unui copil, realizeaza asta si sfarseste prin a-si declara si accepta iubirea paterna; pe Lili o inspaimanta Hagen, si sfarseste prin a-l recuceri prin iubire; pe Hagen, insa, nu-l inspaimanta nimic. El e, intr-un fel, un personaj din Vechiul Testament: iubitor si credincios pana cand i se umple paharul, devinit apoi urgie pentru pacatosi, pe care il beleste cu rigoare si inexorabil. Intr-adevar, haita apocaliptica pare inspaimantatoare, dar naturala ca un cataclism. Cu adevarat inspaimantatori sunt oamenii, iar daca e ceva de invatat din White God e ca, de fapt, dragonii lui Rilke suntem chiar noi, specia noastra infantila si iresponsabila, care ar trebui iubita. Crestineste.
Ca metafora a conflictului psihic, White God are un predecesor care lasa o umbra prea mare - The Birds; ca metafora a dezumanizarii, e Amores Perros - un film mai profund si mai brutal. Morala "nu bate cainele ca te musca" e nedemna de debutul genial al filmului si de munca sutelor de catei si oameni care au facut din White God, laureat la Cannes.
