Multumim distribuitorului filmului in Romania, Intercom Film!
Autor articol: Marcel Prost
Nota: 9,25/10 (nota Laura: 9,5; nota Marcel: 9)
Regia: Damien Chazelle
Gen: drama, muzical
Mesajul lui Whiplash e pe cat de simplu, pe atat de "inactual": ca sa ajungi undeva, trebuie sa te duci pana acolo.
Whiplash e un film despre atingerea perfectiunii, nu despre muzica. Coloana sonora (sau filmul insusi) poate suna, pe alocuri, incorect unei urechi profesioniste, la fel cum un film cu psihotici poate parea inexact unor psihiatri; pentru un cinefil, insa, muzica din Whiplash e o incantare si ramane doar un instrument regizoral.
Povestea poate fi rezumata intr-o fraza: un copil talentat, care isi doreste foarte tare sa devina virtuoz fara sa transpire si fara sa faca bataturi, da peste un dirijor maniac care il bate pana renunta la gandirea magica. Sfarsit.
Agresivitatea lui Fletcher (J.K.Simmons) e egala si de semn opus cu imaturitatea lui Andrew (Miles Teller); Fletcher e convins ca doar omorind omul poti afla daca supravietuieste, pe cand Andrew e convins ca singurele ingrediente ale perfectiunii sunt talentul si dorinta. Fiecare are cate o pornire launtrica nociva, nespusa: Fletcher e sadic, Andrew e lenes. Paradoxal insa, cei doi sunt intr-un tandem costisitor emotional dar virtuos, cam ca un diamant brut cu strungul de slefuit.
Evident, empatizand cu Andrew cel tinerel si talentat, Fletcher e pus in lumina antagonica, iar sadismul lui se vede mai clar decat lenea lui Andrew. De la primele scene, insa, observi o contradictie flagranta intre declaratiile lui Andrew si efortul pe care e dispus sa-l faca: omul e un tobosar fara bataturi la maini, echivalentul, daca vreti, al unui soprane mute din nastere, dar cu pretentii de primadona... Damien Chazelle (regizorul) merge pe burta si il afunda pe Andrew si mai mult, intr-un tumult emotional imatur, prin scena de la cina in care descoperim cat de tare sufera ca sa-i fie recunoscute meritele de catre adulti. Daca mai e vreun dubiu ca lenea e principala piedica in calea maturizarii lui Andrew, de cum incepe sa munceasca (fortat fiind) la tobele lui, cum ii da sangele din manutele sensibile, iar proaspata relatie amoroasa se prapadeste. Intreaga viata ii e data peste cap de banala... munca asidua.
Andrew sufera pentru ca nu e invatat sa se speteasca muncind, dar adevarata problema e ca talentul nu poate substitui pasiunea, care ar fi atras de la sine munca. Chinurile la care isi supune Fletcher elevii ar fi irelevante pentru orice elev pasionat de muzica sa. Marele absent din film e pasiunea, nu blandetea didactica.
Mesajul lui Whiplash e pe cat de simplu, pe atat de inactual: ca sa ajungi undeva, trebuie sa te duci pana acolo.
P.S. Laura:
La numai 29 de ani, Damien Chazelle se prezinta cu un proiect cinematografic executat impecabil (preferatul meu la Oscar din 2015). Este surprinzatoare maturitatea regiei, un amestec cuceritor de finete si siguranta in cadre.
Whiplash nu este un film despre jazz, ci, mai degraba, o ciocnire violenta a unor ambitii in ritmuri de jazz, un film matur cu un subiect imatur, precum si o mostra de joc actoricesc impecabil, demna de toate premiile din lume. Whiplash incanta ochiul si urechea, dar irita inima si ratiunea prin aerul (inutil) cazon al metodelor unui profesor sadic, neom, al carui loc nu este printre elevi. Pe de alta parte, maturizarea studentului e excelent spusa, de la umilintele publice indurate la preluarea (la fel de publica) a fraielor relatiei profesionale, prin mult exercitiu, sange (la propriu) si bataturi.
Un lucru e cert, mai presus de toate, nu exista performanta fara transpiratie, talentul fiind absolut necesar, dar insuficient. Whiplash e incantator, impecabil, iar elementele se imbina in perfect acord, asemenea instrumentelor ce compun orchestra. Totul e armonie, prefectiune...
