Multumim distribuitorului filmului in Romania, InterCom Film!
Autor articol: Laura
Nota Cinemateca.eu: 7.75/10 (nota Laura: 8; nota Marcel: 7.5)
Regia: Russell Crowe
Gen: drama, razboi
Morala: Daca esti dispus sa mori pentru principii, macar asigura-te ca sunt principiile tale.
The Water Diviner trezeste un dor de Istanbul mai ceva ca gandul la o baclava scufundata in miere. Scenografia impecabila (costumele par adevarate, uzate si de prin partea locului; decorurile sunt firesti si nu incropite pe platou ca-n Serena) arata, inca o data, spoiala-spre-kitsch din Exodus: Gods and Kings, asta daca te incumeti la o comparatie. La Gallipoli si Istanbul se vorbeste turca aia adevarata (de-o stim de la Ceylan din recentul Winter Sleep sau din Once Upon a Time in Anatolia), australianul si britanicul vorbesc cu accentul specific, iar grecul de-l cotropeste pe turc graieste in greaca. Cand nationalitatile se intersecteaza, fiecare isi vorbeste engleza asa cum o stie si niciun cuvant nu zgarie urechea. Bravos, domnule, asa se face o treaba ca lumea! Desigur, mai ramane de investigat cam cat de turca e vorba doamnei Kurylenko, dar astea sunt deja detalii de finete. In plus, ne putem delecta cu cateva cantecele si dansuri de pe meleaguri turcesti, intru o atmosfera completa, asa cum se cuvine. La acest capitol, totul pare firesc, asezat unde trebuie, nu-si da nimeni examenul de corigenta la scenografie, asa cum am putut observa destul de des in cazul unor productii cu staif.
Debutul regizoral de lung metraj al lui Russell Crowe e in limite rezonabile si incurajator, cu mentiunea ca latura emotionala e exagerat de exploatata, daca o raportam la vremile noastre. Pentru scurt moment, The Water Diviner mi-a amintit de viorile triste ale lui Spielberg din Saving Private Ryan, dar si de anii multi care au trecut de-atunci, cu toate schimbarile pe care le-au adus ei in felul de-a spune o poveste extrem de trista, ca mai toate povestile din vremea razboiului. Pe de alta parte, neajunsul supraincarcarii emotionale e contrabalansat zdravan de dialoguri cat se poate de sanatoase si de adaptate la contemporan. Se mai arunca o ironie din varful limbii, asa, ca de la popor la popor, dar cel mai important e mesajul inutilitatii razboiului ca mod de a lupta pentru un principiu. Aveti mai jos un schimb aproximativ de replici, poate cheia intregului film:
- Toate razboaiele se duc pentru pamant (spune un soldat turc).
- N-avem nevoie de mai mult pamant (spune Connor, protagonistul).
- Atunci de ce sunteti in lupta?
- Pentru un principiu.
- Deci ati batut atata drum ca sa muriti pentru un principiu. Ar trebui sa facem afaceri cu tara voastra!
Dialogul acesta apare exact cand erai convins ca Russell Crowe, nascut la Wellington, ar tine complet partea celor care i-au invadat pe turci (Imperiul britanic, Australia, Noua Zeelanda) la Gallipoli, in 1915 (batalie importanta din primul razboi mondial). Insusi regizorul declara ca principalul lucru care l-a pus pe ganduri era tocmai perspectiva inamicului, pe care nu o luase in seama pana la citirea scenariului. (“That was the thing about the script that really blew me away. The Turkish perspective. I was inspired and fundamentally embarrassed that I’d spent all this time at dawn services and never for a minute considered the other point of view. Coming up to the 100th anniversary, I think it’s time that we did.” — Russell Crowe). Acum ramane de vazut cat de incantati vor fi musulmanii la cateva glumite presarate mai mult sau mai putin discret in film (se aude chemarea la rugaciune din difuzoare, iar Connor o intreaba pe turcoaica Kurylenko: "Ce vand ei acolo?..."). E drept, australianul Connor (plecat la Gallipoli dupa 4 ani de la incheierea luptei, pentru a recupera osemintele celor 3 fii pierduti acolo) n-ar fi reusit niciodata sa faca acest lucru fara ajutorul maiorului Hasan (candva inamic), cel mai charismatic personaj al filmului, interpretat excelent de Yilmaz Erdogan (Once Upon a Time in Anatolya).
Chiar daca ocupa scaunul de regizor, Russell Crowe nu renunta la titlul de actor principal, oferind o interpretare decenta, dar cu nimic notabila. Rolul e, evident, al unui om batut de soarta (cu 3 copii cazuti pe front si-o sotie sinucigasa), macinat de remuscarea de-a-si fi trimis baietii la oaste, care crede ca repatrierea osemintelor acestora ii va aduce linistea interioara. Drumul catre Gallipoli e presarat cu peripetii, dar nimic nu-l poate opri pe tata din cale, nici macar situatia inca tulbure din zona de destinatie. Filmul e oarecum o combinatie ciudata intre un dialog ascutit, realist, pragmatic (cand vine vorba de razboi) si un ciorchine de divinatie si presentiment cand ne raportam la emotie.
In concluzie, sentimentul de inutilitate a razboiului e puternic resimtit de privitor prin fiecare schija, glont sau icnet. E laudabila intentia lui Crowe de-a aduce un omagiu celor cazuti in lupta, mai ales ca in 2015 se implinesc 100 de ani de la masacrul de la Gallipoli (sau Çanakkale, cum ii mai zic ei). Si, mai presus de toate, ramane un gand simplu: mergi la razboi si mori. Atat si nimic altceva...
P.S. Marcel:
Nu ma asteptam sa gasesc atata profunzime in dialogurile unui film de razboi, dupa cum nici atat echilibru si maturitate in analiza implicatiilor unui razboi. Replicile din The Water Diviner sunt coloana sa vertebrala, pe cand emotiile sunt componenta strict comerciala. Filmul are un mare mesaj, in subtext: ura e ineficienta. Cand te lasi influentat de ea, de fapt permiti altcuiva sa-ti schimbe obiectivele cu ale lui.
