[review] Boyhood (2014)

Multumim distribuitorului filmului in Romania, Ro Image!

Autor articol: Laura
Nota Cinemateca.eu: 9/10 (nota Laura: 9; nota Marcel: 9)
Regia: Richard Linklater
Gen: drama

Morala: Responsabilitate, responsabilitate si iar responsabilitate.

In lumea super-eroilor si a faptelor ultra marete, Boyhood vine cu oferta unei vieti (americane) ce ingroasa randurile banalului: Mason, un tanar ca toti tinerii, este "urmarit" in intervalul de varsta 5-18 ani. In cazul de fata, povestea spusa e mai putin importanta, conteaza CUM e spusa si ce invataminte s-ar putea trage de pe urma ei, acolo unde-s ochi de vazut si urechi de auzit.

Fara indoiala, un lucru interesant de mentionat ar fi acela ca regizorul a optat pentru pastrarea acelorasi actori pe parcursul celor 12 ani de filmari, cu toate riscurile imense ce decurg dintr-o astfel de decizie. A filmat in fiecare an, la intervale regulate, totalizand 39 de zile si 143 de scene. Practic, putem afirma fara exagerare ca Mason (Ellar Coltrane) si Samantha (Lorelei Linklater, fata regizorului) cresc sub ochii nostri, pe parcursului celor aproape 3 ore de film.

Drumul lui Mason catre maturitate

Trecerea lui Mason de la "boyhood" la "manhood" este detaliata si presarata corect, decent si logic (chiar si superfluu uneori, ar zice "gurile rele") cu evenimente specifice varstei in cauza, de la surioara care il trezeste lovindu-l cu perna in cap si pana la ocuparea camerei din campus (noul camin), simbol al desprinderii definitive de vechiul camin (mama si sora).

Desi Boyhood nu pare decat chintesenta unei copilarii americane obisnuite, ea e cat se poate de realista, de contemporana si pusa in termeni extrem de civilizati, poate cei mai civilizati din ce a cunoscut omenirea pana acum. Un crampei de viata pus cvasi obsesiv sub semnul responsabilitatii (cineva isi asuma ceva sau e invatat sa o faca la intervale foarte scurte de timp), un film pe care l-as recomanda cu precadere parintilor. Nu de alta, dar parintii din film stau exemplar la capitolele "asumarea greselilor" si "educarea copiilor", tocmai pentru ca inteleg responsabilitatile ce le revin si isi educa odraslele in acelasi spirit, cu sinceritate.
Discursul este, pe langa onest, si unul extrem de "curat", fara "gandire magica": Dumnezeu nu e nici mare nici deasupra, sacrificiul parintilor nu exista, greutatile unui parinte singur sunt numai ale lui, nu si ale copiilor. Cu alte cuvinte, gradul de individualism al societatii americane tinde spre maximum, fiecare e invatat sa gandeasca in dreptul lui, sa munceasca la propria evolutie, sa aleaga si sa decida in consecinta, neavand drept scop principal multumirea celorlalti (un bun exemplu de tribalism vs. individualism e mai recentul "The Good Lie") si nici gandul ca vreo zana magica ii va repara greselile. Drept consecinta, gradul de interventionism al parintelui in deciziile copilului este redus considerabil, comparativ cu societatea noastra (vezi capodopera lui Netzer, "Pozitia copilului"), ceea ce suprima, din fasha, orice rabufnire care ar fi putut veni din foc mocnit in relatia mama-copil (in contrapartida, "copilul" lui Netzer o injura cu foc pe cea care i-a dat viata si ii spune "lasa-ma dracului ii pace, te-oi suna eu cand am chef"!)

Mama si copiii

Mama copiilor (Patricia Arquette) constientizeaza greselile "tineretii" si actioneaza in consecinta, responsabil si reparatoriu. Intelege ca a facut doi copii la o varsta frageda, fara sa fi mers prea mult la scoala sau sa se poata baza in vreun fel pe tatal copiilor, asa incat se muta mai aproape de mama, se inscrie la facultate, pentru a-si facilita accesul la o slujba mai bine remunerata. Cand al doilea sot se dovedeste un betiv notoriu cu accese violente, isi smulge IMEDIAT copiii din casa terorii si o ia de la capat (oricat de greu ar parea, e singura cale sanatoasa). Isi educa fata si baiatul in acelasi spirit al responsabilitatii, iar barbatul de langa ea trebuie sa-i inteleaga si sa-i accepte conditia de mama (expusa in debut, fara exagerari de vreun fel) in vederea unei convietuiri normale. Pe de alta parte, tatal copiilor (Ethan Hawke) se intoarce in peisaj dupa o absenta de un an si jumatate, constient de faptul ca Mason si Samantha au nevoie de el si se implica, atat cat ii permite situatia (in cautare de slujba si tata la doua weekenduri), in construirea unei relatii sanatoase cu copiii, independenta de mama, pe care o si felicita la final pentru felul in care i-a crescut. Desi parintii locuiesc separat, discursurile oferite copiilor se intrepatrund si se sustin reciproc prin sinceritate, gand curat, candoare, dar si prin simt al realitatii, desprindere din "cuib" si asumare.

Tatal si copiii

Altfel, Boyhood pare cam lung si presarat de evenimente ce-ar putea fi incadrate drept neesentiale (in sensul ca nu se leaga in mod neaparat de intamplari ulterioare), in acest caz, rezultatul grandios fiind padurea si nu copacii din structura ei. Desi dialogul nu este la fel de puternic (si de amuzant, de ce nu?) ca cel din Before Midnight, vorbim, totusi, de un proiect cinematografic de anvergura considerabila, meritoriu pentru curatenia mesajului, realism, cat si pentru riscul asumat.

P.S. Marcel
Boyhood e o "epopee subtila"; nimic impresionant, nimic zdrobitor, nimic masiv. Sinceritatea si bunul simt nu sunt spectaculoase, cu atat mai putin constanta lor in timp. Personajele sunt neinfricate, fara a fi invincibile; nu intorc spatele problemelor, nu fug de consecinte, nu traiesc in lumi caldute, inchipuite, si isi ling ranile doar cand au timp. In plina inflatie de eroi hollywoodieni, Linklater vine cu o compresa rece la tampla infierbantata de supra-virtualizare; personajele sale sunt "a-eroice", concrete, prezente, atente, de veghe.

In general, Boyhood e un film despre cum sa nu fugi de viata si sa nu lasi nici viata sa fuga de tine. Pana la urma, doar atat ai.