[review] Serena (2014)

Multumim distribuitorului filmului in Romania, Ro Image!

Autor articol: Laura
Nota Laura: 6.5/10
Regia: Susanne Bier
Gen: drama

Morala: La vremuri vechi, idei noi. Sau invers. Sau cum ne convine.

"Serena" pare sa-si fi propus aducerea unui strop de culoare in vietile insetate de telenovela, de jale, necaz, suparare, belea si pocinog, ca vorba aceea "unde drama nu e, nimic nu e, domnule!" Cum sa simti tu ca traiesti, daca nu vezi sufletul uman in zbucium, prins in chingile usturatoare ale destinului, cum isi ia avant si cade ca bezmeticul in prapastie, chior si schiop pe vecie? Cum sa te mai numesti tu om, daca inima nu-ti vibreaza la tragediile altor semeni (fie ele si (pre)fabricate!), ca doar soarta omului e intru nimicnicie, chin, zbucium, framantare si acolo ramane, orice ai face. Asta e omul! Cum altfel sa mai iasa doamna de varsta medie din sala de cinematograf, decat mahnita, pe ganduri, dar si cu un strop de resemnare in suflet: "Eh, mi-o fi mie greu, oi avea eu un mariaj de doi lei, dar, uite, si altora le merge rau! Macar eu am copii, ia uite, altii innebunesc cand nu ii au! Multumesc lui Dumnezeu, eu sunt bine, se poate mult mai rau!"


Scop atins, am putea spune. Doar ca mijloacele prin care o face sunt artificiale, spre inutile, filmul luand forma unei telenovele de anvergura, plasata in SUA anului 1929, cu tot tacamul: munte frumos in Carolina de Nord, criza, despadurire, dragoste, copii din flori, sarcini pierdute, minciuna, ambitii, tradari, dar si judecata scurta, nesanatoasa. Si mult namol, desigur!

Scena cu cal

Desigur, toate acestea n-ar fi o problema in sine, daca filmul n-ar combina epocile dupa bunul plac, astfel incat, oricum ai da-o, nu iese bine: e prea modern pentru 1929 (in ciuda scenografiei care aminteste constant perioada, desi cam artificiala) si prea invechit ideologic pentru 2014 (paradigma e a secolului trecut, fara indoiala), astfel incat intentia filmului devine usor neclara. As fi putut-o interpreta ca pe-o relatie atemporala (femeia si barbatul, soti, dar si parteneri, care intentioneaza sa comunice sincer in toate cele) cu straie vechi de dragul artei, dar gandurile criminale indreptate catre un bebelus nevinovat sau mierlirea tradatorului ca si unica solutie m-au impiedicat in materializarea metaforei, astfel incat, conceptual, am plasat cuplul undeva-candva, prin Vestul Salbatic (omul salbatic in mai mult sau mai putina comuniune cu natura, la fel de salbatica, vezi-Doamne!). Pe de alta parte, nu pot sa nu remarc vehicularea unor concepte foarte interesante si aproape dubios de moderne pentru SUA anului 1929: despadurire versus protejarea naturii, notiunea de libertate de a munci si de a castiga salariu, a doua opinie medicala ("second opinion").

In ciuda scenografiei muncite (dar cu un aspect cvasi ostentativ de nou-nout) atitudinea personajelor e complet pe langa cea fireasca a epocii zugravite. Bradley Cooper e ca nuca in perete, neconvingator in straie vechi (acum doar nu credeati ca l-ati regasit pe Clark Gable!), iar Jennifer Lawrence e absolut plata in prima jumatate a filmului, dezmortita ulterior, chiar convingatoare. Rol de femeie dinamica, nu alta, un vis aproape implinit pentru toate doamnele din sala, care nu s-au simtit atat de puternice si de stapane pe viata lor; totul va fi un murmur de admiratie: "Strasnica femeie! Ce pacat ca o ia razna!" Caci, nu-i asa, e placut sa vezi o muiere puternica, impunatoare, care calca in picioare toata bascalia si neincrederea venite din partea sexului opus (desi la 1929 ar fi trebuit sa fie mult mai puternica decat ce ne arata filmul), luptand cot la cot cu barbatul ei si diriguind de mama focului (cam cum si-ar fi dorit si spectatoarea de pe scaun sa i se intample, dar n-a fost sa fie, "alte vremuri, alta situatie"). Chiar daca putin cam incredibila povestea, te fura peisajul si, pana la urma, o muiere cu mana forte nu strica, toata lumea s-a plictisit de cele victimizate.

Ana Ularu

Numai ca, ce sa vezi, oricat de egali ar fi femeia si barbatul, tot are muierea un punct vulnerabil, domnule, ca asa e ea facuta, sa sufere! Da, ati ghicit, maternitatea! Adica, nah, femeia nu e si ea femeie pana ce nu se impuiaza, pardon, ii face barbatului ei un copil; pruncul e ceea ce lipseste cuplului perfect. Astfel incat, creatura aceea care i-a facut sotului Serenei un copil si se vantura cu el in brate pe ulita, cat ii ziulica de lunga (Ana Ularu, care abia scoate doua vorbe, mai mult ii plange copilasul in brate) devine, brusc, foarte importanta, un puternic element destabilizator de creieri si tot ce au construit oamenii astia doi se duce de rapa (el, brusc, se orienteaza catre copilul din flori, iar ea simte ca il pierde, din moment ce nu ii poate darui copii, trecand la gesturi necugetate, ca sa nu zic bolnave).

Mai cu viata, copilasi!  Chimistii lu' peste!

Se tot vorbeste de o asa-numita chimie in cuplul de actori Bradley Cooper-Jennifer Lawrence, probabil, acesta fiind motivul pentru care joaca impreuna, a treia oara, dupa Silver Linings Playbook (2012) si American Hustle (2013), chimie care-mi scapa vederii sau, probabil, or fi alte standarde (moderne!) in judecarea cuplului. Cert e ca telenovela asta de anvergura are toate sansele sa impresioneze pe amatorii de "drame adevarate, asa cum se faceau odata". Un fel de reeditare oloaga si chioara a lui "Pe aripile vantului" (acolo sa vezi, chimie!) cu natura, copii pierduti, dragoste navalnica si temperament, nu gluma! Ca viata e grea, firea omului e complicata, destinul zbuciumat, ce mai conteaza ca a mai trecut un secol? N-or fi astia doi Clark Gable si Vivian Leigh, dar uita-te, mamicule, ce frumosi sunt si ce bine le sta impreuna!...

Iar Susanne Bier s-a transformat mai degraba in dirijor de viori, decat sa ramana la stadiul de regizor, semn ca mana e buna, dar subiectul decent lipseste cu desavarsire...