Vizionat la "Les films de Cannes a Bucarest", prin amabilitatea organizatorilor, Filme de festival.
Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 10/10 (nota Laura: 10; nota Marcel: 10)
Regia: Andrey Zvyagintsev
Gen: drama
Morala: Apocalipsa dupa Zvyagintsev
Dupa Leviathan mi-am dat seama cat de "convenabile" sunt filmele post-apocaliptice; cat de caldut e sa te vezi scapat de apocalipsa, chiar daca ramas in mizerie! Cat de usor e sa te uiti in urma si sa spui "am mai ramas 20 de milioane de oameni (Automata) din 7 miliarde"! Tot greul a trecut deja, eroul rasufla usurat; in paralel, spectatorul isi trage aproape punga de popcorn. In sine, un scenariu post-apocaliptic are un mesaj simplu, implicit: "orice ar fi fost greu, a trecut; ai scapat cu viata, hai sa vedem cu ce urmeaza sa iti bati capul". Sentimentul asta caldut, reconfortant, e ceea ce cauta un film post-apocaliptic; el are scopul exclusiv de a te face sa te simti bine, in ciuda mizeriei vietii tale. E ca o mama care-i pupa copilului piciorul lovit de coltul patului, dupa ce-i da bataie patului.
(Aproximativ aceeasi gluma si cu distopiile: "lasa, puisor, zice R.R. Martin, ca toate lucrurile astea rele se intampla intr-o alta lume; iarna aia mare, cu care te tot sperii, o sa vina intr-un alt univers, care doar seamana cu al tau, dar nu e; dormi linistit, cat scriu eu basmul asta fabulos despre sex si sange". Distopiile sunt basme de adormit copiii cand adultii au treaba. )
Leviathanul este un film despre momentul exact in care simti, cu certitudine, cum vine sfarsitul lumii, ca si in Ingerul exterminator. Diferenta dintre cele doua sta in stil: Bunuel e bascalios pana la un punct, dupa care devine brusc grav, Zvyagintsev e grav si tragic de la inceput si intr-un crescendo constant, ca orice rus.
Oficial, Leviathan e o interpretare moderna a Cartii lui Iov, in conjunctura socio-politica post comunista. Leviatanul este Marele Demon sau Satan insusi, imposibil de vazut pentru ca nu are substanta, imposibil de oprit pentru ca depaseste puterile oricarui individ, imposibil de negociat cu el pentru ca iti vrea viata, trecutul si viitorul. Se imprastie si creste ca un cancer al lumii; tot ce poti face e sa incerci sa fugi de el lasand totul in urma, in speranta ca il intereseaza ceva ce ai lasat.
Practic, leviatanul lui Zvyagintsev e un organism perfect, similiar caracatitei italiene prin forta si hotarare, dar diferit de aceasta prin lipsa unui minim cod de conduita. In leviatan, fiecare face ce poate, pe cand in mafie nu. Cu cat mai multi indivizi iau parte la leviatan, cu atat mai multe grade de libertate are macro-organismul; conform fizicii, entropia unui astfel de sistem e in crestere. Paradoxal, insa, leviatanul nu se indreapta spre moarte termica, ci expandeaza pentru ca radacinile sale pornesc din subconstientul permanent flamand al indivizilor sai.
Povestea lui Nikolay / Iov e veche de 2000 de ani: satan insusi (sau leviatanul) ii distruge metodic viata, bucata cu bucata, de la propria-i luciditate (inecata in votca), familie, prieteni, pana la proprietate, viitor si speranta. Leviathan e o vivisectie a fiintei, tortura filmata a unui Nikolay care tine cu dintii la ce e al lui, de drept. Tendinta naturala e de a-l judeca; poate a gresit undeva in abordare, poate bea prea mult, poate si-a tratat gresit nevasta sau copilul, poate e prea incapatanat, poate ar trebui sa cedeze in fata leviatanului, ca toata lumea, poate ar trebui sa fie mai stoic. Exact la fel l-au judecat si prietenii sai pe Iov; Elifaz, Bildad si Tofar au gresit si ei la fel ca oricine care judeca victima pentru ca nu poate judeca agresorul. Nikolay si Iov sunt fara vina si raman asa pana la sfarsit.
Dar, daca povestea biblica are rol didactic, optimimist-moralizator, cea a lui Zvyagintsev nu. Ba chiar Zvyagintsev completeaza portretul leviatanului din vechiul testament cu o noua componenta - biserica. Rolul ei e sa ridice o perdea de fum in jurul leviatanului si sa sustina moralul in interiorul structurii. Ultima reduta, religia, nu e doar pierduta, ci a ajuns deja esentiala diavolului.
Filmul m-a inspaimantat. In primul rand pentru ca totul semana atat de mult cu Romania si cu romanii, incat limba insasi incepuse sa sune familiar; aceleasi orase decazute, aceiasi oameni tristi, acelasi alcool (Undeva la Palilula), aceeasi biserica si aceeasi religie; in al doilea rand pentru ca leviatanul e ca un foc intr-un lan de grau, nu se opreste decat dupa ce arde tot, iar la noi inca mai e mult grau.
Inca imi bat capul cu motivul pentru care un astfel de film a putut fi facut in Rusia si va candida la Oscar; ori s-a inselat Putin (avocatul "bun" vine, totusi, de la Moscova) ori nu mai conteaza. A doua varianta imi ridica parul pe ceafa.
Din perspectiva cinematografica, filmul e dincolo de critica. Imaginea, incadrarea si durata scenelor lui Mikhail Krichman sunt inconfundabile, iar in Leviathan sunt incredibile. Actorii "joaca de parca ar fi ultimul rol", dar sansele filmului la Oscar sunt mici. La Cannes a obtinut doar premiul pentru scenariu si ma astept ca americanii sa-l vada ca pe un film construit in jurul unei aberantii comuniste, rusesti. Ceylan are mai multe sanse, pentru ca Winter Sleep nu e o lupta, ci o sporovaiala benigna, anti-eroica si anti-comerciala, la moda si de fite. Foxcatcher, de asemenea, pentru ca incearca niste schimbari subtile de paradigma americana, desi e un film slab si stramb.
Muzica ii apartine lui Philip Glass, un fragment din opera Akhnaten. Glass a scris trei opere, fiecare inchinata unui personaj care a revolutionat domeniul sau: Einstein pentru stiinta, Gandhi pentru politica si Akhnaten pentru religie.
Muzica ii apartine lui Philip Glass, un fragment din opera Akhnaten. Glass a scris trei opere, fiecare inchinata unui personaj care a revolutionat domeniul sau: Einstein pentru stiinta, Gandhi pentru politica si Akhnaten pentru religie.
