Filmul a fost vizionat in cadrul festivalului Les films de Cannes a Bucarest.
Multumim organizatorilor, Filme de festival, pentru amabilitatea de a ne invita la cea de-a cincea editie!
Autor articol: Laura
Nota Cinemateca.eu: 6.5/10 (nota Laura: 6.5; nota Marcel: 6.5)
Regia: Bennet Miller
Gen: biografic, drama, sport
Morala: Un ornitolog, un filatelist si un filantrop intra intr-un bar...
Foxcatcher e o drama insipida, cazuta in pacatul de a se fi luat mult prea in serios. Inecata intr-o paloare la limita depresiei (natura, personaje si orice altceva indentificabil), pelicula are un asa-zis ton obiectiv (spre foarte sec), incat faptele minore sunt privite sub lupa, iar cele importante par cazute din cer, fara o bruma de explicatie sau de inlantuire logica.
Filmul reuseste performanta de a aduna cateva epave emotionale (tipologii cam neinteresante pentru contemporaneitate), a caror interactiune dauneaza tuturor celor implicati, iar singurul normal la cap iese cel mai sifonat din toata afacerea asta, searbada si cat se poate de neinteresanta, in esenta.
 |
| Doi oameni si un nas |
Observam de la bun inceput ca sportivul Mark Schultz (Channing Tatum), campion mondial si olimpic la lupte greco-romane, are cateva probleme de atitudine, dar pe sfantul Toledo daca inteleg care e drama cu care vine la pachet acest personaj. Se contureaza timid o copilarie nefericita (divortul parintilor, mutatul din loc in loc, el fiind crescut, practic, de fratele cel mare, David Schultz (Mark Ruffalo), care ii este si antrenor), dar acestea sunt probleme care ar fi trebuit transate demult si care, in niciun caz, nu par a fi suficiente in explicarea unui astfel de comportament. Asadar, pe un fundal emotional incert, Mark Schultz este abordat si cumparat de marele mic John du Pont (Steve Carell, cu fizionomia transformata major), om de afaceri scrantit serios la cap, trait in umbra mamicii dispretuitoare, luptator cu state vechi (probabil pentru a-si demonstra "barbatia" in fata mamei), megaloman care si-a cumparat imaginea bucata cu bucata, la kilogram (ca doar el e filantrop, filatelist si ornitolog!) ale carui discursuri gretoase despre cum o sa castige echipa Foxcatcher toate competitiile locale, mondiale, olimpice si interplanetare, ajutand, astfel, la implinirea "visului american" par a fi reprezentative pentru acest popor, inecate in clisee. Iar relatia celor doi o ia pe carari nebanuite, ca doar nu poate iesi ceva productiv cand un smintit isi achizioneaza un imatur si-l aduce pe plantatia fauritoare de visuri, transformandu-l intr-o jucarioara personala de care se plictiseste repede. Pe de alta parte, copilul-in-trup-de-adult Mark Schultz nu mai vrea sa traiasca in umbra fratelui (familist, disciplinat, cu scaun la cap, a carui singura "vina" e de-a se fi incurcat cu astfel de specimene triste). Dar, fratele bun numai la nevoie se cunoaste, pentru ca, ce sa vezi, luatul vietii in piept presupune un dram de maturitate si de asumare, de care mai tanarul Mark Schultz da dovada numai cand doarme.
 |
| Cei 3 crai de la rasarit |
Altfel, simbolistica e extrem de simplista: hoastei du Pont (Vanessa Redgrave) ii plac caii, pe cand fiul ii respinge ("fiinte proaste care mananca si se caca toata ziua"), John du Pont practica luptele (ca, deh, e barbat), iar mama ii spune, acru, ca e un sport "low", dar, drept concesie extrema, ii va accepta trofeele in vitrina familiei. Dar nu simplismul ar fi pacatul (in definitiv, in cazul unor sportivi, nu te astepti la o revizuire a "Criticii ratiunii pure"), ci inlantuirea evenimentelor, care nu par a decurge cursiv, ci in salturi, ghionturi si suturi de logica. Elementele actiunii sunt trantite sec si nu se incheaga in cauze pentru evenimentele tragice din final. De fapt, pelicula pare a fi secata pe toate partile: si de clisee (nu par a fi prezente decat in discursurile marete ale domnului du Pont), dar si de orice urma de emotie sau strop de suflet. De parca cineva s-ar fi temut sa nu para lacrimogen si n-a vrut sa riste absolut nimic. Totusi, cativa smintiti laolalta ar fi meritat ceva mai mult spectacol, asa incat sa para si interesanti, iar drama sa-si capete conturul firesc. Channing Tatum pare mai preocupat de propriul mers de gorila decat de actorie, iar Steve Carell (de nerecunoscut!) joaca interesant, fiind eclipsat doar de propriul nas, mare cam cat Casa Poporului!
 |
| Un om si un nas |
Dupa ce te-ai prezentat la Les Films de Cannes a Bucarest si ai ras in hohote la "filme grele", precum "Leviathan"'sau "Winter Sleep", "Foxcatcher" pare asemenea copilului care vrea musai sa fie luat in serios si afiseaza o mina extrem de grava pentru ca si-a varsat sucul pe bluza. Amuzant si interesant cam cat gaura in ciorapi! Si la fel de util! Nu m-ar mira o nominalizare la Oscar, acolo sunt valori si simboluri in care americanii se regasesc pe deplin.
In concluzie, "Foxcatcher" e o experienta plina de tristete, palida, care esueaza in a-si contura drama, searbada, rigida. Corect executata din punct de vedere tehnic, dar dezastruoasa in manevrarea emotiilor.
P.S. Marcel
Cu doi clovni si un barbos nu iese drama, dar nici rost de gluma nu e, in Foxcatcher! E, cum ar veni, un film biografic si atat. Pana la urma, ce-i poti face, asa a fost viata oamenilor, searbada si schizofrenica. Intrebarea potrivita e: de ce ai face un film din ea?
Ca sa transmiti niste mesaje populatiei: banu' n-aduce fericirea, nu tot ce se da la TV e pe bune, cei mai buni eroi sunt aia morti, iar blindatul fara mitraliera e ca sura fara oaie.
Filmul respecta noua reteta artistica, imbunatatita - "fara emotii puternice", si asta il face bun de aratat la europeni. Sentimentul dominant e de jena, e ca si cum ai trage cu ochiul la handicapul cuiva, care nu stie ca e privit. O nebunie de film.
