[review] Deux jours, une nuit (2014) - Les films de Cannes a Bucarest 2014

A doua zi a festivalului "Les films de Cannes a Bucarest" a adus doua experiente cinematografice noi pentru Cinemateca.eu: Les combattants (2014) si Deux jours, une nuit (2014). Multumim organizatorilor, Filme de festival, pentru amabilitatea de a ne invita la cea de-a cincea editie!

Autor articol: Laura
Nota Cinemateca.eu: 7.25/10 (nota Laura: 7.5; nota Marcel: 7)
Regia: Jean-Pierre Dardenne si Luc Dardenne
Gen: drama

Morala: Proletari din toate tarile, uniti-va! Capitalismul este crud si va fura umanitatea! 

Deux jours, une nuit e o experienta cinematografica periculos de stearpa ideologic, dar extrem de abundenta in emotie. O combinatie ciudata de "excelent" si "mizerabil", o demonstratie veritabila de actorie impletita nefericit cu un eveniment declansat cat se poate de artificial. Un film extrem de pervers, in esenta: te duce pe nesimtite intr-o directie intesata de sentimentalism si de empatie, incat uiti incetisor (si aproape sigur) ca premisele evenimentelor nu sunt deloc sanatoase, ci scoase complet in afara logicii si, cel mai grav, in afara bunului simt. 

Filmul o are in prim plan pe Sandra (interpretata magistral de Marion Cotillard), o femeie casatorita, mama a doi copii, care, proaspat intoarsa la serviciu (din concediu medical), afla ca, lunea viitoare, colegii vor vota din nou daca ea isi pastreaza slujba sau nu. Cu alte cuvinte, fiecare muncitor are de "ales" intre a primi sau nu un bonus de 1000 de euro, doar ca, a vota pentru prima este echivalent cu demiterea Sandrei (pierderea slujbei ar trimite-o, din nou, intr-o locuinta sociala). Cele doua zile si-o noapte constituie, practic, sfarsitul de saptamana pe care Sandra il are la dispozitie pentru a discuta cu fiecare dintre colegi, intr-o incercare insistenta de a le influenta votul, astfel incat sa-si poata pastra locul de munca (de care depindea intreaga familie). Rapid si sigur, Deux jours, une nuit ia forma unei parabole socialiste, in care spectatorul, miscat de drama femeii, e pus in mizerabila si nesanatoasa situatie de a cumpani cine are nevoie mai mare de bani: Sandra (familia formata din 2 adulti si 2 copii) sau colegul/a, care incepe sa motiveze rapid la ce ii trebuie mia de euro. Neindoielnic, drama femeii este cat se poate de veritabila si de induiosatoare (mai ales in conditii de criza, unde gasirea unui alt loc de munca se dovedeste din ce in ce mai dificila), dar felul de a pune problema e pervers, mizer, socialist. 

Sandra, in fata plutonului de executie

In primul rand, povestea cu votul se trage din faptul ca, pe perioada cat Sandra a fost in concediu medical, compania a descoperit ca se poate munci la fel de bine cu o persoana in minus. No shit, Sherlock! Adica, mai pe romaneste spus, aia e o companie socialista, care n-are nimic de-a face cu economia de piata, unde managerii vin sa faca orice altceva decat propria treaba. Va dati seama si singuri cam cate calcule de rentabilitate au facut managerii aia, daca a trebuit sa lipseasca un om, pentru a-si da seama ca le e la fel de bine fara el. Dar, ce e cu adevarat pervers, vine abia acum: pasarea gretoasa a responsabilitatii de catre manager. Nicaieri, dar absolut nicaieri, intr-o economie sanatoasa la capatana, muncitorul nu decide ce se intampla cu personalul. Muncitorul face ce scrie in fisa postului, adica manevreaza sculele. Managerul este cel care diriguieste departamentul (ca doar de-aia a fost angajat), cu tot ce e bun sau rau: mariri de salariu, prime, bonusuri, dar si reduceri de salariu, penalizari sau concedieri, desigur, in urma unor EVALUARI DE PERFORMANTA si a unor calcule de RENTABILITATE. De care filmul nu pomeneste absolut nimic! Nu aflam o iota despre evaluarile Sandrei, ci doar ca fusese in concediu medical si nu prea mai era "in forma". Pur si simplu, neasumarea de catre manager a acestor responsabilitati si aruncarea lor in randul celor multi este absolut mizerabila, ilogica si de mii de ori mai cruda decat faptul ca oamenii aia voteaza pentru propria prima. Asa incat, putem spune ca manifestul socialist din Deux Jours e complet nereusit si pervers: injura dezumanizantul capitalism, dar premisele create sunt cat se poate de socialiste si de non-benefice pentru colectiv (la un moment dat, femeia spune: "Daca ii conving sa renunte la prima, cum mai lucram de luni impreuna? Cum o sa ma simt eu acolo?"). 

Altfel, Deux jours, une nuit e o lectie veritabila de actorie, Marion Cotillard interpretand uimitor femeia care lupta pentru supravietuire, cu antidepresivele si sticluta de apa la purtator. Rolul ei m-a impresionat mult mai mult decat cel premiat la Cannes anul acesta: Havana Segrand din Maps to the Stars, interpretata de Julianne Moore. 

Filmul e construit pe o schema simpla, repetitiva. Personajul Sandrei e modelat din cateva linii obsesive (dormit, baut apa, luat pastile, plans, "nu mai suport"), iar discursul cu care isi abordeaza colegii e mereu acelasi, repetat asemenea unei poezii triste. Ma asteptam ca reactia fiecarui coleg sa completeze un tablou, dar unii din ei apar inutil (vezi doamna care a divortat si s-a mutat cu noul iubit. Si-atat!), iar, in cea mai mare parte, reactia individuala a colegilor face apel catre colectiv (toti intreaba "Ceilalti ce-au zis?"), semn ca inteleg ca raspunderea ce le-a fost atribuita ii depaseste si ca nu pe umerii lor ar trebui sa stea aceasta decizie. Altfel, totul ia forma socialistului "banii imi trebuie mai mult mie decat tie", de care pana si Sandra se simte rusinata!

Fratii Dardenne

In concluzie, drama femeii este veridica, dar, mai presus de pierderea locului de munca, adevarata drama este umilinta si bataia de joc la care a supus-o managerul. Una este sa ai o discutie intr-un birou, in care angajatul si angajatorul isi expun punctele de vedere si cu totul alta este sa fii pusa in situatia de a te milogi de colegi, muncitori ca si tine, care, brusc, prin lipsa de asumare a managerului, au primit responsabilitati care nu li se cuveneau si ii depaseau cu totul. Al dracului de complicata e notiunea asta de "diviziune a muncii"!

P.S. Marcel:

Filmul pare facut la comanda unui guvern fals democrat, intr-o falsa economie de piata. Drama ar fi fost cu adevarat valoroasa daca in locul situatiei sociale aberante ar fi stat aproape orice altceva; Sandra mai bine alerga dupa medicamente pentru copii sau dupa visele din copilarie, aproape orice ar fi fost mai sanatos la cap. 

Perversiunea filmului sta in ceea ce e nu spune, dar presupune: evaluarea unui angajat e ceva exclusiv la indemana colectivului, venitul fiecaruia poate depinde de moralitatea sa (mai degraba de absenta ei), managerul este o mana moarta in dialogul social / sindical, "iadul sunt ceilalti" ca etalon al bunastarii sociale, democratie inseamna sa pui toti strungarii sa voteze politica interna a firmei. 
Deux jours, une nuit nu e doar o falsa drama lacrimogena, ci e un virus antidemocratic si anticapitalist. Nu ma mira ca e pretuit de americani, ei par sa alunece fatalist spre astfel de modele falimentare.