Multumim distribuitorului filmului in Romania, InterComFilm!
Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 6,5/10 (nota Laura: 6,5; nota Marcel: 6,5)
Regia: Rowan Joffe
Gen: mister, thriller
Morala: Cine nu te lasa sa mori, nu te lasa sa traiesti
Filmul e un hibrid siropos intre Memento si un Gone Girl pe dos, cu femeia pe post de victima. Absolut toata lumea boceste, cam ca in The Fault in Our Stars, doar ca aici se moare mai cu moderatie.
De bine
Colin Firth face (in prima parte a filmului) un personaj masculin, sobru, modern, britanic 100%, chiar daca rolul sau este un colaj de clisee. E o placere in sine sa il privesti jucand, mai ales intr-o postura echivoca moral, care il prinde. Firth se simte in rol ca pestele in apa, dar probabil asa se simte el de obicei cand joaca... In a doua jumatate insa, parca i-a scos cineva apa din acvariu.
Personajul "Dr Nash" (Mark Strong) e un al doilea lucru bine facut: solid, etalon de realism. Desi Mark Strong nu e de nivelul protagonistilor, personajul sau e singurul construit cu simtul raspunderii; singurul psiholog (din ce stiu) care recunoaste un contra-transfer, il explica si mai si intrerupe terapia. Maximum de puncte pentru realism si etica profesionala.
De rau
Povestea e deplorabila; daca prima parte e un Memento mai prost, cu o poveste suprasimplificata, partea a doua a filmului e o telenovela slaba. Toata constructia personajului "Ben" se duce la vale, in dulcegarii comerciale. Firth devine un fel de gentleman care sparge seminte, iar personajul sau se frange, laolalta cu povestea. Nicole Kidman nu isi face rolul bine; e intepenita in disperari, tragedii si alte lucruri rele pe care le exprima cu acelasi ochi albastru, cu o exceptie: la un moment dat se exprima si prin posteriorul sau gol. Scena nu are nicio explicatie, nu duce nicaieri, dar cica e de bun augur sa-i vezi posteriorul lui Kidman.
Scenariul ajunge sa fie frustrant de pueril, si pentru ca...
...Personajele sunt construite superficial, nu rezista nici la cele mai simple intrebari. Dupa 10 ani (sau cam asa ceva) de amnezie, Christine e blocata in acelasi punct: inca n-a gasit nicio metoda de salvarea a informatiilor personale. Se chinuie cu o camera digitala, pe care inregistreaza aceleasi 15-30 de secunde, intr-o repetitie compulsiva: "Sunt Christine Lucas si sunt amnezica". De ce nu inregistreaza informatii normale, de jurnal: "m-am vazut cu Claire, are numarul de telefon X, spune ca Y"? De ce nu isi inregistreaza parola de la calculator, numarul de telefon, numarul de la casa etc.? In Memento, Leonard (Guy Pierce) isi tatuase cele mai importante informatii; in Before I Go to Sleep, Christine depinde exclusiv de barbatii de langa ea (vreo 4, in total), care sa ii spuna cine e si ce sa faca, intr-un fatalism clasic al femeii handicapate.
SPOILER:
Singura femeie care mai apare in poveste nu e mama, cum te-ai astepta, ci o "prietena" care se culca cu Ben, sotul!
Christine e chintesenta slabiciunii femeiesti, atat in perceptia societatii cat si in autoperceptie. Femeia din Before I Go to Sleep e exact opusul celei din Gone Girl; din punctul meu de vedere, ambele la fel de nocive pentru ca monetizeaza si intretin spaima nevrotica a cuplului disfunctional. Cele doua filme nu trateaza nimic, doar vand imixtiunea fantasticului malign in viata reala.
Scenele care omoara orice demnitate sunt cele artificial lacrimogene, in care cliseul mamei absolute, al barbatului agresor sau al femeii-victima isi fac loc cu coatele, doborand bibeloul cu peste de pe televizorul bunicii, in efortul disperat de a aduce femeile in sala de cinema. Daca Gone Girl e dedicat barbatilor, Before I Go to Sleep se vrea dedicat femeilor, dar nu "targetarea" de marketing e problema, ci ce-am zis pana acum.
