Multumim distribuitorului filmului in Romania, Ro Image!
Autor articol: Laura
Nota Laura: 6/10
Regia: Phyllip Noyce
Gen: drama, SF
Morala: Orice tentativa de a controla omenirea in asa-numitele scopuri nobile e mai rea decat daca ai lasa-o in mocirla ei morala.
Dupa atat-amar de lumi distopice cu destinatii adolescentine (vezi City of Ember, The Hunger Games in-multe-parti, Divergent, iar The Maze Runner vine imediat) isi mai face loc una cu coatele, desi cam anevoios si aproape tardiv. Ecranizare a cartii omonime scrisa de Lois Lowry in 1993, distopia propusa are accente puternic orwelliene (adaptate pentru cei foarte tineri), ceea ce, in sine, n-ar fi in mod neaparat o tragedie aducatoare de istericale. Problema e ca majoritatea ideilor sunt luate de pe ici, de pe colo, din productii consacrate, dar, mai presus de orice, filmul nu transmite nicio emotie. Absolut niciuna!
Probabil ca lumea e un "loc rau", iar pentru adolescenti, aflati la varsta cutremurelor de tot felul, ea se transforma in ceva greu de inteles, daramite de acceptat, asa incat putem transmite mesaje moralizatoare impachetate in bombonele cu fundite. Sau in carti si-n filme...Un fel de "accepta lumea asa cum e, ca poate fi mult mai rau".
Distopia propusa in cazul de fata prinde o culoare usor neomarxista, aproape inutila prin lipsa ei de emotie catre exterior. Scenele sunt fade, ceea ce ingreuneaza simtitor transpunerea spectatorului in poveste, asta ca sa nu mai pomenim de empatizarea cu vreun personaj. Privitorul nu simte nici revolta, nici bucurie si nici ca-si pune vreo intrebare serioasa.
Societatea distopica propusa e guvernata de Batrani (sefa consiliului e Meryl Streep, pe care in viata vietilor mele n-am vazut-o intr-un asa hal de rol, prefer sa cred ca e o clona, iar adevarata Streep e in concediu in Belize!). Ei diriguiesc destine, aloca meserii, decid cine ramane in Societate si cine e "eliberat" (asta e un eufemism, adica cetatenii aia dispar fara urma, inclusiv bebelusii), totul e monitorizat mai ceva ca-n Big Brother, au un set strict de cuvinte si de formulari ("scuzati-ma-iti-accept-scuzele" se repeta obsesiv) n-au habar ce e aia zapada sau animale. Si nici dragoste! Serul zilnic (Equilibrium, dormi?) ii seaca de emotie si ii transforma intr-un fel de robotei (e drept, nu ajung chiar atat de tembeli ca in "The Time Machine" al lui Wells) feriti de ploaie, vant, razboaie si alte forme de rautate umana. Dar si de ce ar fi bun, teoretic...Ideea alocarii meseriilor se poate intalni si in City of Ember. E drept, cartea The Giver a aparut in 1993, pe cand City of Ember 10 ani mai tarziu, scrisa de Jeanne Duprau. Daca "City of Ember" a avut parte de ecranizare dupa 5 ani de la publicare, in cazul lui The Giver au trecut 21 de ani, asa incat nu se mai stie cine s-a inspirat de la cine, iar riscurile unei ecranizari atat de tarzii sunt destul de mari: chiar daca esti original, risti sa devii o copie sau o idee perimata.
Tanarului Jonas (Brenton Thwaites) i se aloca statutul de Primitor de Memorie (reguli noi, in sfarsit, are voie sa minta si sa puna orice fel de intrebare), iar pentru a-si putea duce menirea la bun sfarsit (care o fi ea, mai exact?) trebuie sa treaca printr-o perioada de instruire cu Daruitorul de Memorie (Jeff Bridges). Lumea prezenta e cenusie, fada (deja clasica manevrare a nuantelor peliculei), in opozitie cu ceea ce ii dezvaluie Daruitorul: viu, colorat, intens. Si, poate ca deloc intamplator, primele simboluri din contactul lui Jonas cu lumea, asa cum era ea odata, sunt zapada si sania (merge cineva pe Rosebud?). Treptat, vede ritualul casatoriei, dansul, animalele, dar si cruzimea razboiului, toate acestea in scene care ar fi trebuit sa ne taie rasuflarea, dar care n-o fac catusi de putin. Jonas realizeaza, astfel, ca lumea in care traieste trebuie adusa la ce era ea odata, cu orice risc, inclusiv acela de a fi "eliberat". Totusi, felul in care se declanseaza aceasta stare conflictuala interna ramane un mister, intrucat toti ceilalti membri ai societatii pareau fericiti, linistiti si canalizati pe propria treaba. Desigur, mai ramane un mister si felul in care acesti bebelusi apareau (nu aveau nume de la bun inceput, erau adusi in familii sub o forma de adoptie, mai stim ca anumite femei primeau meseria de "nascatoare" si cam atat...). Ar fi de mentionat ca un film trebuie sa capete o personalitate distincta de cartea din care izvoraste si, in niciun caz, in punctele critice ale povestii, sa ma trimita la carte pentru a le afla. Cartea trebuie sa ramana o sursa de detaliu...
In concluzie, The Giver e fad ca o scovearga, cu o interpretare asisderea. O incercare nereusita de distopizare, fie ea si adolescentina.
