Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 8,5 (Laura - 8, Marcel - 9)
Regia: John Michael McDonagh
Gen: drama
Un film despre ultima saptamana din viata unui preot irlandez, un personaj pe jumatate dostoievschi-ian, pe jumatate hemingway-ian si pe jumatate mesianic. Pe langa cele trei jumatati, sunt doua unghiuri din care poti vedea filmul: unul social-cinic - plin de umor negru specific irlandez, unul metafizic, transcendental - ce priveste intemeierea unor decizii capitale altminteri decat in instictelor umane, si unul detectivist - ce priveste povestea ca pe o cronologie simpla de cauze si efecte, amestec de autori si martori ai unei crime.
Dpdv detectivist, parintele James e amenintat cu moartea din primul minut al filmului, intr-o zi de duminica, la spovedanie. Primeste ragaz de sapte zile pana la executie, timp pe care il foloseste ca sa identifice (oarecum) viitorul criminal. Cu fiecare zi, care se scurge greu, pare sa apara cate un nou suspect, satul cu pricina fiind plin de terminati, ca in Sodoma si Gomora: magnatul caruia i s-a scarbit de cati bani a furat, macelarul care ar taia-o si pe ma-sa, daca ar fi buna la gust, legistul care s-ar culca cu orice cadavru mai aratos sau, in lipsa lui, cu supravietuitoarea unui accident, barmanul budhist care n-are nicio limita morala, scriitorul ramolit care, daca ar mai fi tanar, ar putea uri intreaga lume cu puteri proaspete, tarfa care i se plange sotului si preotului ca nu a fost batuta decat in ochiul stang de amantul ei negru, care nu e roman, ci negru din Guineea...
Preotului i se pune, la un moment dat, foc la biserica, si toata lumea pare sa jubileze, la concurenta cu diavolul care se ascunde printre ei.
Din acest unghi, politienesc, Calvary pare un dezastru; nu numai ca preotul avea idee, inca de la spovedanie, de cine e criminalul, dar pe parcursul saptamanii nu pare sa faca nimic sa-l incurce sau sa-i dejoace planurile; pe vineri e tentat sa fuga, dar se rasuceste, ca un miel care se intoarce la taiere. Toti ceilalti aproape ca zic bodaproste ca scapa de cel mai bun om al enclavei lor majoritar imorale. Panorama de final, in care fiecare locuitor e trecut prin fata camerei, ii arata pe fiecare facand aceleasi lucruri pe care le tot faceau de la inceput: unul preacurveste, altul numara banii furati, altul bea, altul isi inseala sotul etc. - toate cele 7 pacate sunt tot acolo. Singura victima: mielul Domnului. 1-0 pentru cei rai.
Din perspectiva sociala, parintele James e un irlandez aprig la manie, caruia injuratura ii scapa imediat ce aseaza sutana in cui, iar capacele de la sticlele de Guiness si whiskey i se strang, gramada, sub masa. Omul e doar un tip normal ("average... McGreggor", sa zicem), care si-a gasit vocatia dupa ce i-a murit sotia si a ramas sa isi creasca singur fata. Nu foarte eficient si nici foarte sanatos, s-ar spune, de vreme ce, biata, n-a inteles ce rahat e cu viata si a incercat sa si-o curme. Relatia tata (preot) - fiica (pacatoasa) e interesanta, pentru ca aduce in aceeasi piele judecatorul si aparatorul, acuzatul si copilul... Brendan Gleeson joaca frumos hiatul, isi gaseste foarte bine locul in relatie.
Filmul e presarat cu umor hatru si amaraciune inghitita cu usurinta cu care numai irlandezii si-au format reflexul sa o faca. Aluzia sexuala, facuta preotului, nu e destula, ea tre' sa trimita la morti si victime; bataia, care se lasa cu ochi vineti, nu are farmec decat daca agresorul e tot una cu amantul care imparte aceeasi tabla de sah cu sotul... Numai un irlandez putea s-o duca atat de adanc si de urat.
Din perspectiva metafizica - preotul nu asteapta, de fapt, nimic, nici executia, nici absolvirea de pacate. Isi continua (si chiar isi curma) viata ca un om pentru care nu moartea e cel mai rau lucru care i se poate intampla, ci pierderea integritatii. Intregul film este o cautare minutioasa a unui mod de a duce si sfarsi viata integru. Chiar daca suferinta e provocata de postura sa de reprezentant al bisericii, integritatea si-o calculeaza ca suma de uman, moral si chiar divin. "Calvarul" sau Golgotha este, oficial, drumul lui Christos catre sacrificiu, iar James il reface in acest ragaz de 7 zile, fara a incerca sa fie alt om decat a fost pana acum. Culmea e ca, desi pare sa nu faca nimic pentru a scapa de moarte, James e singurul personaj care incearca sa isi depaseasca conditia umana si sa judece sau sa aseze lucrurile dupa o oranduiala transcendenta. Toti ceilalti sunt intepeniti in a fi efectele propriilor lor vieti, ale propriilor lor defecte si apucaturi pacatoase. Ceea ce il ameninta pe James nu e acelasi lucru care ii pune si capac; nu un anume individ il omoara, ci mersul anapoda al lucrurilor printre care traieste; stie asta si opreste aici tavalugul karmic, cu pretul vietii sale.
Mi-a placut Calvary nu doar pentru ca se scutura de clisee, ci pentru ca personajele, aparent clasice, sunt iluminate dintr-o gramada de unghiuri, cu o gramada de lumini: preotul e definit ca un om normal, care doar alege, zi de zi, sa lupte cu proprii demoni si cu cei care vin asupra sa. Alegerea caii e calea insasi, cum ar veni. Am mai vazut asta in Andrei Rubliov.
Dpdv detectivist, parintele James e amenintat cu moartea din primul minut al filmului, intr-o zi de duminica, la spovedanie. Primeste ragaz de sapte zile pana la executie, timp pe care il foloseste ca sa identifice (oarecum) viitorul criminal. Cu fiecare zi, care se scurge greu, pare sa apara cate un nou suspect, satul cu pricina fiind plin de terminati, ca in Sodoma si Gomora: magnatul caruia i s-a scarbit de cati bani a furat, macelarul care ar taia-o si pe ma-sa, daca ar fi buna la gust, legistul care s-ar culca cu orice cadavru mai aratos sau, in lipsa lui, cu supravietuitoarea unui accident, barmanul budhist care n-are nicio limita morala, scriitorul ramolit care, daca ar mai fi tanar, ar putea uri intreaga lume cu puteri proaspete, tarfa care i se plange sotului si preotului ca nu a fost batuta decat in ochiul stang de amantul ei negru, care nu e roman, ci negru din Guineea...
Preotului i se pune, la un moment dat, foc la biserica, si toata lumea pare sa jubileze, la concurenta cu diavolul care se ascunde printre ei.
Din acest unghi, politienesc, Calvary pare un dezastru; nu numai ca preotul avea idee, inca de la spovedanie, de cine e criminalul, dar pe parcursul saptamanii nu pare sa faca nimic sa-l incurce sau sa-i dejoace planurile; pe vineri e tentat sa fuga, dar se rasuceste, ca un miel care se intoarce la taiere. Toti ceilalti aproape ca zic bodaproste ca scapa de cel mai bun om al enclavei lor majoritar imorale. Panorama de final, in care fiecare locuitor e trecut prin fata camerei, ii arata pe fiecare facand aceleasi lucruri pe care le tot faceau de la inceput: unul preacurveste, altul numara banii furati, altul bea, altul isi inseala sotul etc. - toate cele 7 pacate sunt tot acolo. Singura victima: mielul Domnului. 1-0 pentru cei rai.
Din perspectiva sociala, parintele James e un irlandez aprig la manie, caruia injuratura ii scapa imediat ce aseaza sutana in cui, iar capacele de la sticlele de Guiness si whiskey i se strang, gramada, sub masa. Omul e doar un tip normal ("average... McGreggor", sa zicem), care si-a gasit vocatia dupa ce i-a murit sotia si a ramas sa isi creasca singur fata. Nu foarte eficient si nici foarte sanatos, s-ar spune, de vreme ce, biata, n-a inteles ce rahat e cu viata si a incercat sa si-o curme. Relatia tata (preot) - fiica (pacatoasa) e interesanta, pentru ca aduce in aceeasi piele judecatorul si aparatorul, acuzatul si copilul... Brendan Gleeson joaca frumos hiatul, isi gaseste foarte bine locul in relatie.
Filmul e presarat cu umor hatru si amaraciune inghitita cu usurinta cu care numai irlandezii si-au format reflexul sa o faca. Aluzia sexuala, facuta preotului, nu e destula, ea tre' sa trimita la morti si victime; bataia, care se lasa cu ochi vineti, nu are farmec decat daca agresorul e tot una cu amantul care imparte aceeasi tabla de sah cu sotul... Numai un irlandez putea s-o duca atat de adanc si de urat.
Din perspectiva metafizica - preotul nu asteapta, de fapt, nimic, nici executia, nici absolvirea de pacate. Isi continua (si chiar isi curma) viata ca un om pentru care nu moartea e cel mai rau lucru care i se poate intampla, ci pierderea integritatii. Intregul film este o cautare minutioasa a unui mod de a duce si sfarsi viata integru. Chiar daca suferinta e provocata de postura sa de reprezentant al bisericii, integritatea si-o calculeaza ca suma de uman, moral si chiar divin. "Calvarul" sau Golgotha este, oficial, drumul lui Christos catre sacrificiu, iar James il reface in acest ragaz de 7 zile, fara a incerca sa fie alt om decat a fost pana acum. Culmea e ca, desi pare sa nu faca nimic pentru a scapa de moarte, James e singurul personaj care incearca sa isi depaseasca conditia umana si sa judece sau sa aseze lucrurile dupa o oranduiala transcendenta. Toti ceilalti sunt intepeniti in a fi efectele propriilor lor vieti, ale propriilor lor defecte si apucaturi pacatoase. Ceea ce il ameninta pe James nu e acelasi lucru care ii pune si capac; nu un anume individ il omoara, ci mersul anapoda al lucrurilor printre care traieste; stie asta si opreste aici tavalugul karmic, cu pretul vietii sale.
Mi-a placut Calvary nu doar pentru ca se scutura de clisee, ci pentru ca personajele, aparent clasice, sunt iluminate dintr-o gramada de unghiuri, cu o gramada de lumini: preotul e definit ca un om normal, care doar alege, zi de zi, sa lupte cu proprii demoni si cu cei care vin asupra sa. Alegerea caii e calea insasi, cum ar veni. Am mai vazut asta in Andrei Rubliov.
 |
| Criminalul. Singurul. |
