Cata ironie: geniu al comediei intra in depresie si se sinucide... Trecand peste droguri si alcool (care au fost, probabil, cauza reala a tragediei), omul te facea sa razi si sa te bucuri ca "totusi e frumos in lume", in timp ce, pentru el, lumea se darama peste propriul psihic. Un Buster Keaton - pe dos.
Nu gasesc nimic nobil in sinucidere, mai ales ca, in culturile occidentale, sinuciderea e o consecinta emotionala, nu un considerent de principiu, ca in cele orientale. Totusi, sa iesi pe scena si sa improvizezi in direct, aruncand mii de oameni pe tavan, apasat fiind, in tot acest timp, de o greutate mortala, e un lucru nepretuit, inaccesibil actorilor de rand.
Nu o zic doar cu regretul pentru Robin Williams, cat cu obida ca a fost posibil sa coexiste un actor ca el, care n-a lasat sa se intrevada nimic din iadul pe care il resimtea, cu altii care o duc bine-merci, jucand ca niste cizme, in roluri usoare, amestecate pe statii grafice cu marketing de Hollywood, fara a fi capabili sa exprime macar doua fraze care sa transmita ceva, orice. Iar acum, ramanem cu din ce in ce mai multe cizme, pline de bani si faima, care tarasc in mocirla cuvinte ca "actorie", "film" sau "arta".
