In cinema din 29 august.
Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 8 (Laura - 8, Marcel - 8)
Regia: Mikkel Nørgaard
Gen: crima, mister, thriller
Morala: Zentropa rulz
"Camera groazei" ("Kvinden i buret", in daneza, "Femeia in cusca") e un film politist facut bine, cu doze de mister si raceala specific scandinave. Tehnic vorbind, camera si scenografia sunt excelente, in parte datorita scolii daneze (mostenirea Dogma95), in parte datorita pozitiei lor pe glob. Incidenta luminii solare in Danemarca, Suedia si Norvegia e unica si usor recognoscibila: The Celebration, The Girl with the Dragon Tattoo, The Hunt, Headtunters (acesta e filmat si in Norvegia) au toate acelasi tip de lumina, acelasi tip de umbre. Cerul in amurg aduce mai mult a curcubeu decat a cer, iar ziua, desi e mai putin luminoasa ca in America, e mai stralucitoare.
Povestea din "Camera groazei" are un aer cunoscut ("Barbati care urasc femeile" / "The Girl with the Dragon Tattoo" are acelasi scenarist), dar nu prafuit; daca interpretarea e decenta, personajele sunt construite foarte solid. Atmosfera glaciala si peisajul stancos se reflecta inclusiv in constructia personajelor: sunt calculate si reci, atat in judecata cat si in dementa; nu se joaca nimeni, toata lumea pare sa fie matura si cu simtul raspunderii. Chiar simteam lipsa unui film modern cu adulti, dupa atatea pasiuni, zbateri si frustrari adolescentine, cate am tot vazut anul acesta. Mai face cineva filme si pentru adulti, care sa nu fie porno...
Ca veni vorba, filmul e produs de Zentropa Entertainments, compania fondata de Lars von Trier si Peter Aalbæk Jensen in 1992; de la Dogma 95 incoace, productiile Zentropa (peste 70) sunt serioase, bine coapte si au o semnatura proprie asupra dinamicii scenelor, incadrarii, culorilor, ba chiar si asupra tipurilor de personaje.
"Camera groazei" e construit in jurul eroului nordic tipic: barbatul taciturn, incapatanat, care isi incepe povestea cu o ratare si cu un deficit major de imagine, respins de societate (nu, Thor nu mai e un erou tipic scandinav, a emigrat si s-a naturalizat in America...). Singurul sau prieten ajunge sa fie, prin forta imprejurarilor, cel mai urat libanez la Stockholm - Assad (interpretat de Fares Fares), un personaj care isi vede de rol, fara a tine cont de rasa sau infatisare.
Daca in "Barbati care urasc femeile" tenta feminista strange pe ici pe colo, prin senzatia prea evidenta de act reparatoriu, in "Camera groazei" femeia e o victima de circumstanta. Subtil, la marginea constientului, aflam despre Merete (Sonja Richter) ca e o femeie singura, ale carei "relatii cu barbatii se limiteaza la necesitatile personale". Raspunsul lui Carl (aprox. "Treaba ei, ma intereseaza doar din perspectiva detectivista") nu poarta nicio anatema, nicio spranceana ridicata, nicio tensiune. Bun venit in lumea civilizata.
Filmul nu e virgin de clisee (avem salvari de ultim moment, intuitii fara de seaman etc), dar merg, totusi, aluneca pe gat. Cum ar veni, un pic de rumegus in paine, na...
O singura chestiune ramane neelucidata: de ce camera hiperbarica? Initial, am zis ca e o idee foarte desteapta, pentru ca orice operatiune eroica de salvare ar fi condus la un dezastru; doar ca n-am vazut deloc replicile care sa aduca vorba de asta! Pentru a evita spoilerul, va invit doar sa urmariti, in film, motivatia alegerii unei camere hiperbarice si sa comentati la acest post daca descoperiti care e.
The Keeper of Lost Causes e un film pe care l-as revedea cu placere, mai ales pe ecran mare. Chiar daca nu are scene violente, nu merita sa iei copilul dupa tine; uneori, personajele arata teribil de deteriorat; scenariul e de film politist, unui copil i-ar parea ne-interesant.
P.S. Laura:
Odata cu succesul global repurtat de trilogia Millenium, marca a scriitorului -jurnalist la origine- Stieg Larsson, un nou val de scriitori scandinavi si-a facut aparitia in public, ale caror opere pot fi incadrate in asa-numita "serie neagra", de factura politista, serie in care putem identifica drept elemente comune crime abominabile, pedofilie, incest, viol, tortura si alte "bunatati" asemenea, toate intr-o atmosfera rece, intunecata, care zbarleste parul. Jussi Adler-Olsen poate fi lesne incadrat in "seria neagra" cu-al sau roman "Kvinden i buret", care sta la baza ecranizarii de fata.
Scenariul este prelucrat de Nicolaj Arcel intr-o maniera similara cu "Män som hatar kvinnor" (cunoscut mai bine in varianta engleza "The Girl With the Dragon Tattoo", luata aproape inutil la refacut, 2 ani mai tarziu, de americanul David Fincher), astfel incat se pot evidentia elemente comune intre cele doua filme, dar fara a deveni in mod neaparat suparatoare ochiului.
Desi nu poate fi plasat in tagma deschizatorilor de drumuri, "The Keeper of Lost Causes" e o experienta cinematografica incantatoare pentru iubitorii genului politist. Atmosfera rece, apasatoare, intunecata (la care adaugam cateva cadre artistice de-a dreptul - vezi doar ca exemplu accidentul rutier), e un pilon ce sustine strasnic lucruri inspaimantatoare si personaje atipice. Imaginea transpune demonii mintii intr-o maniera gradata, de la o imagine cetoasa pana la una clara si oribila, inspaimantatoare.
E drept, vorbim de o societate civilizata, dar si cu metode de tortura adaptate: o camera hiperbarica mult mai perversa decat clasicul smuls de unghii sau taiat de ureche. Permite torturarea victimei fara atingere, e suficienta marirea constanta a presiunii (din buton!) pentru ca cel zavorat acolo sa sufere cumplit, timp in care evadarea sau salvarea ar aduce moarte si nu eliberare.
Desi cateva elemente ar putea trezi o senzatie de "deja vu", "Kvinden i buret" reuseste sa-si creeze o identitate proprie, fie si in umbra lui "Män som hatar kvinnor" (unde personajele, actiunea detectivista si atmosfera inghetata sunt mai puternic creionate).
Politistul care a esuat prin incalcarea ordinelor si a inecat totul in alcool nu e vreo noutate in domeniu, precum nu e nici trecutul de care nu te poti desprinde pentru ca te macina. Si nici colaborarea, anevoioasa initial, intre partenerii care ancheteaza cazul si care se incheaga apoi, pana ce devine solida de-a dreptul. Frumusetea filmului rezida in modul de aranjare a elementelor, intr-o imagine impecabila, un aer aparte si, de ce sa n-o recunoastem, un mod ingenios si pervers de tortura.
