Prima si cea mai importanta diferenta, pentru care n-ai nevoie decat de 7-8 clase ca s-o pricepi, e ca, in principiu, filmele comerciale fac bani, cele artistice - nu. Cu cat mai multi bani aduce un film, in zilele noastre, cu atat mai mari sansele sa fie mai departe de arta.
Motivul e simplu: statistica. Cam unul din o suta intelege arta, cam unul din zece mii o poate produce. Daca arta ar fi un cal de curse, n-as paria pe el.
Evident, n-am pretentia ca sunt vreun fin degustator de arta, organele mele de simt si "critice" sunt alterate iremediabil de cantitatea de rahat cinematografic la care am fost expus inca de pe vremea cand Telecinemateca si Studio X erau singurele surse de filme, coreene sau nu.
Ce pot insa spune, cu siguranta, e ca arta si masele sunt lucruri incompatibile si asa au fost mereu. Foamea de bani, de dupa 2008 (ex. "Avatar", 2009, $2.78 mld, al doilea film, ca incasari, din istorie), a orientat creatorii de filme catre mase, mai mult decat a facut-o "marea intoarcere catre comercial" de prin anii '80 (in top 50 filme cu cele mai mari incasari, doar doua sunt facute inainte de '90: "Star Wars" si "E.T."). Odata cu sutele de milioane investite intr-un film, sperantele de castig au crescut exponential. Asa ca masele au devenit principalul client; putina lumea a gasit finantari sa mai faca filme pe gustul ei (Lars von Trier achizitioneaza Zentropa, studio de filme pentru adulti, pentru a-si finanta filmele; John Cassavetes - joaca in roluri de filme mainstream ca sa isi poata finanta proiectele personale; Neill Bloomkamp, cu "District 9", a produs un neasteptat raport de 1/7 intre costuri si incasari, desi filmul e la limita dintre arta si comercial), asa ca aparatul de productie a filmului s-a transformat in aparat de marketing si comunicare. Un film a carui productie costa 100 de mil de dolari mai cere inca pe atat pentru a fi promovat si a-i creste sansele sa depaseasca incasari de 300 de mil. Productia si comunicarea pentru mase sunt acum posibile, in cea mai mare parte, datorita interentului, ca un mare "massive multi-viewer event". ("Terminator 2", 1991, primul film din istorie ale carui costuri au depasit $100 mil, a incasat aproape $519 mil, WW; in comparatie, "Matrix", 8 ani mai tarziu, are costuri de numai $64 mil si incasari de $463 mil, WW, o crestere a profitabilitatii cu 40%).
Intregul Hollywood e o schema Ponzi, o platforma de investitie facuta sa inlocuiasca prea-compromisul Wall Street: "investesc un dolar ca sa scot zece; pentru o conversie mai mica nu investesc deloc" e noua mantra a secolului ("The Wolf of Wall Street" constituie, prin insasi existenta lui, exemplul de trecere de la un tip de investitie la alta; banii nu se mai merg in blue-chips, ci in Hollywood). Toata media participa la schema asta, intr-o masura mai mare sau mai mica, cu un trailer, cu un banner, cu un tweet; "de la fiecare, dupa puteri", pentru ca o mana de oameni sa scoata de zece ori cat baga. Pentru tot restul - o bataie prieteneasca pe crestet. ("Pe aripile vantului" a produs $3,3 mld in 75 de ani, pe cand "Avatar" a produs $2.78 mld in numai 5 ani; audienta internationala si mijloacele de comunicare digitale sunt printre cele mai importante cauze ale diferentei de viteza in vanzare)
Filmele artistice sunt nepopulare, din motivele de care vorbeam mai devreme, lucru sinonim, azi, cu "greu-vandabile" ("A Woman under the Influence" cateva zeci de mii de dolari, "A saptea pecete", "Persona", fiecare sub un sfert de milion de dolari, "Fanny and Alexander" - $6,7 mil, "Her" - $47 mil, "Being John Malkovich" - $22 mil).
O gramada de cineasti au cautat o cale de mijloc intre comercial si arta, inserand, ici-colo, micro-scene artistice, mici cadre dramatice & shit (cel mai cunoscut exemplu, auto-declarat, este Soderberg, cu "Side Effects" si "Contagion" ca exemple de insertii artistice intr-un produs comercial; Steve McQueen umple "Twelve Years a Slave" cu gramezi de replici si cadre artistice). Toate aceste eforturi, laudabile, dau aerul de buda in care hartia miroase a Channel iar, pe pereti, artistii au folosit tempera, in loc de ce le era la indemana.
Revenind la marea schema Ponzi, poate ca, inainte de a exulta in fata comercialului searbad, ar trebui sa ne intrebam pentru ai cui bani ne agitam. Am vazut filme mari care ar trebui interzise minorilor, nu pentru ca sunt violente sau pornografice, ci pentru ca sunt extrem de frumoase si "indobitocitoare", ca o ciocolata intreaga, data seara de seara copilului obez si insomniac ("The Fault in Our Stars", "The Counselor"); am vazut filme anti-intelectualiste, premiate si aclamate taman pentru ca mesajul lor unic era ca daca traiesti ca un idiot, nu-i niciun bai, doar n-o sa-ti pierzi timpul si sa-ti faci sange rau incercand sa inveti ceva nou ("Inside Llewin Davis", "Kick-Ass", "Academia vampirilor"); am vazut filme al caror mesaj era mai mistic decat doua mii de ani de religie("Amores perros", "47 Ronin") si mai retrograd in metafora decat Stalin insusi ("The Counselor", "Closed Circuit", "Ucigas cu suflet pur"), si tocmai acest lucru place multimii.
Un alt semn ca ai in fata un film comercial, mai degraba decat unul artistic, e mesajul; cu cat mai simplist, cu cat mai putin problematic, cu atat mai comercial ("Avatar": eroul care isi descopera principiile; "Matrix": eroul reinventat care se autodescopera; "Titanic" - eroul care se jertfeste din dragoste; "Piratii din Caraibe": eroul nebun, care pare rau dar e bun). Masele sunt proaste, ca sa n-o mai lungim. Problema nu e doar de limbaj, masele nu sunt doar analfabete, ci sunt incapabile sa inteleaga idei abstracte sau complexe, sa faca legaturi intre idei si sa vada sensuri figurate, sunt incapabile sa perceapa lucruri noi, originale, incapabile sa intuiasca, sa-si foloseasca ceva mai mult decat maduva spinarii. Nu e gluma, nu e exagerare, nu e ironie; e marketing pur. Pentru mase totul trebuie sa fie simplist si fara echivoc; orice scena complexa trebuie clarificata mai devreme decat mai tarziu, totul trebuie sa fie explicit si sa incapa perfect in cutiuta stramta care se numeste numitorul comun, mental si perceptiv, al milioane de spectatori.
Un film care face bani si al carui mesaj e simplist are deja 90% sanse sa fie doar o petarda comerciala.
Pentru restul de 10%, o a treia diferenta si ultima la care ma opresc, este aspectul. Un aspect placut, de tip "wow!" este necesar oricarui film comercial, pe cand unui film artistic nu. Filme artistice se pot face si din colaje de imagini, pot fi alb negru, actorii pot sa joace prost, camera poate sa tremure in mana unui amator, sunetul poate fi schelalaitul unui caine (bineinteles, nu toate in acelasi film...). Un film fara frumusete de suprafata, fara "wow" si "pow" nu poate prinde la mase; frumosul, pentru prosti, se poarta intodeauna pe dinafara, pentru ca masele nu au a treia dimensiune, profunzimea. Doar suprafata. Tot ce e adanc e ori imperceptibil, ori uitat, ori respins. Cand bagi $100 mil, nu risti asta. ("Frozen", 2013, $1,2 mld, WW; "Transformers: Dark of the Moon", 2011, $1,1 mld, WW; practic topul 50 de filme cu cele mai mari incasari contine exclusiv filme amplificate puternic de CGI sau facute exclusiv cu CGI).
Regizorii sunt batuti cu ciomagul ca sa indobitoceasca filmul; pentru un investitor, regizorul-artist e cel mai mare dusman, iar pentru un regizor-artist, discutia pentru strangerea fondurilor e cea mai umilitoare negociere din viata lui profesionala. Banii si arta sunt lucruri care pot sta foarte rar in acelasi buzunar; doar din cand in cand, odata la cateva sute de ani, apare cate un Mecena. Daca as putea inventa o religie, as inventa-o pe aceea care se roaga pentru si crede in aparitia lui Mecena, nu a lui Mesia. Am banuiala ca lui Mesia nu i-ar placea ce gaseste.
In limita mea, prefer un Dumnezeu sensibil la arta si indiferent la prostie decat unul care sa ne nimiceasca pentru ca suntem niste prosti.
P.S. / Disclaimer:
Marketingul nu e matematica, e probabilistica; ce spun aici e ca daca acum 40 de ani raportul intre arta si comercial era de 1/2, acum a devenit cel mult 1/10. "Comercial" nu inseamna prost, la fel cum "artistic" nu inseamna ca e exclus sa faca bani, doar ca are sanse atat de mici incat sunt neglijabile. Iarasi, nu va simtiti aiurea constatand ca va plac filmele comerciale, sunt gandite sa va placa; eu sunt mort dupa multe filme pe care le stiu mega-comerciale ("Star Wars", "Avatar", "Matrix", "Edge of Tomorrow", "Gravity", "Planet of the Apes", "Captain America", "Jocul lui Ender", "Captain Philips", "American Hustle" etc), si nu ma pot abtine. Secretul e ca incerc sa tin cont ca arta nu inseamna tobe si artificii, dimpotriva, arta e modesta, timida si firava. De obicei.
