Multumim distribuitorului filmului in Romania, CineForum!
Autor articol: Marcel Prost
Nota Cinemateca: 6,25/10 (Laura: 6,25/10; Marcel: 6,25/10)
Regia: Brett Ratner
Gen: actiune, aventura
Morala: Un semizeu, un om, o amazoana, o fiara, un vrajitor si un PR-ist intra intr-un bar...
"Hercule" e un film romantic cu nuante post-moderne, realiste, parte dintr-un proces mai larg de emancipare a legendelor trecute prin ciurul Hollywood. Ca si in "Maleficent" sau in "Frozen", pestele din povestile pescaresti incepe sa fie scurtat, adaptat la noile grile valorice ale copiilor si adolescentilor. Dupa o gramada de iteratii, basmul trebuie cumva adaptat pentru a fi respus, altfel ucide publicul de plictiseala.
In cazul nostru, Hercule nu e chiar un semizeu, ta-su nu era chiar Zeus iar centaurii pot s-o $#g@. El e doar un barbat puternic, facut din carne (multa) si oase (mari), care nu si-a cunoscut tatal, a tras de fiare si a invatat sa se bata; apoi si-a facut trupa de mercenari ca sa faca un ban. Toata legenda devine o inventie de PR pentru razboiul psihologic: cu cat mai inspaimantatoare povestile, cu atat mai mare teama dusmanilor. Teoretic.
Cu cateva sute de ani mai inainte de aparitia legendei lui Hercule, Sun Tzu sfatuia, in manualul sau, cum inamicul trebuie sa nu stie nimic sau sa stie opusul realitatii: punctele tari trebuie sa para slabe, cele slabe trebuie sa para tari... La Hollywood, 2600 de ani mai tarziu, cei puternici trebuie sa para incredibil de puternici, ceea ce e o strategie incredibil de proasta: la prima picatura de sange varsat, la prima sulita infipta in "nemuritor" - toata legenda se destrama iar inamicul capata o incredere la care nici nu visa. In film apare de cateva ori riscul asta, dar e trecut cu vederea din interese de scenariu.
Revenind la post-modernismul filmului, e partea cea mai interesanta a lui; auto-ironiile, pe care le-am vazut si in "Avengers", prind bine, sunt ca un pansament gastric. Minciuna de PR e incuviintata tacit, cu o privire paterna; toata gasca stie ca, desi suna teribil de exagerat, da bine la moral. De altfel, moralul si sugestia sunt puncte importante ale noii abordari scenariste.
Cu toate astea, desi turnura moderna e binevenita, simplificarea povestii si reducerea ei la o patetica batalie a orgoliilor si imaginiilor publice, pe un fond obscur-moralizator, e un procedeu care distruge cu totul valoarea mitului. Practic, e ca si cum cineva a gasit o amfora veche de 2000 de ani si a pictat-o ca pe o vaza ca s-o vanda floraresei.
Din nefericire, nu are nimeni drepturi de autor pentru legenda lui Hercule, ba chiar ea e fost popularizata de romani, desi personajul original e grec. Posibil sa-si fi dorit atat de mult sa aiba si ei un superman al lor, ca au luat franciza cu japca de la greci si-au facut din Heracles, Hercule (sau, poate, HERCVLE..?). Asa ca americanii l-au mai luat si ei o tura, si-au dat silinta si le-a iesit un filmulet pentru copii.
Filmul e plin de erotism destinat fetelor si, in ciuda asteptarilor de pe afis, femeile dezbracate lipsesc. Amazoana (Ingrid Bolsø Berdal) nu se pune, are treaba sa-i arcuiasca pe dusmani.
P.S. Laura:
"Hercule" e un film care nu vrea sa fie luat in serios. Mitologia greaca ia calea popcornului si a mesajelor motivationale corporatiste, dar macar o face intru ceva spirit civic. Credinta in mit, magie, supranatural e putintel zguduita, prevaland munca in echipa, increderea in sine si in ceilalti. Deja originea lui Hercule e innegurata (legenda zice ca e jumatate om, jumatate zeu, dar una e omul, alta povestea); Amphiaraus stie de la zei cand va muri strapuns de o sageata de foc, numai ca previziunile astea nu trebuie luate foarte in serios, incat sa-ti conduca intru totul viata; de la departare, centaurii par centauri, dar, pe masura ce se apropie, sunt doar oameni calare.
Un film comercial, plasat mai mult pe pamantul banilor, decat in cerurile zeilor. Dwayne Johnson sade bine in straiele lui Hercule, nu e un actor desavarsit, dar nici partitura nu-l solicita prea mult. Trecand peste toata bascalia ce s-a perindat in fata ochilor (cand Hercule zice "fuck", asta e semn de Apocalipsa), scenele de batalie sunt excelent executate.
In cazul nostru, Hercule nu e chiar un semizeu, ta-su nu era chiar Zeus iar centaurii pot s-o $#g@. El e doar un barbat puternic, facut din carne (multa) si oase (mari), care nu si-a cunoscut tatal, a tras de fiare si a invatat sa se bata; apoi si-a facut trupa de mercenari ca sa faca un ban. Toata legenda devine o inventie de PR pentru razboiul psihologic: cu cat mai inspaimantatoare povestile, cu atat mai mare teama dusmanilor. Teoretic.
 |
| Brett Ratner (regizor) si Dwayne "The Rock" Johnson (Hercule) |
Cu cateva sute de ani mai inainte de aparitia legendei lui Hercule, Sun Tzu sfatuia, in manualul sau, cum inamicul trebuie sa nu stie nimic sau sa stie opusul realitatii: punctele tari trebuie sa para slabe, cele slabe trebuie sa para tari... La Hollywood, 2600 de ani mai tarziu, cei puternici trebuie sa para incredibil de puternici, ceea ce e o strategie incredibil de proasta: la prima picatura de sange varsat, la prima sulita infipta in "nemuritor" - toata legenda se destrama iar inamicul capata o incredere la care nici nu visa. In film apare de cateva ori riscul asta, dar e trecut cu vederea din interese de scenariu.
Revenind la post-modernismul filmului, e partea cea mai interesanta a lui; auto-ironiile, pe care le-am vazut si in "Avengers", prind bine, sunt ca un pansament gastric. Minciuna de PR e incuviintata tacit, cu o privire paterna; toata gasca stie ca, desi suna teribil de exagerat, da bine la moral. De altfel, moralul si sugestia sunt puncte importante ale noii abordari scenariste.
 |
| De la stanga la dreapta: Fiara, Amazoana, Semizeul, PR-istul, Omul, Vrajitorul |
Cu toate astea, desi turnura moderna e binevenita, simplificarea povestii si reducerea ei la o patetica batalie a orgoliilor si imaginiilor publice, pe un fond obscur-moralizator, e un procedeu care distruge cu totul valoarea mitului. Practic, e ca si cum cineva a gasit o amfora veche de 2000 de ani si a pictat-o ca pe o vaza ca s-o vanda floraresei.
Din nefericire, nu are nimeni drepturi de autor pentru legenda lui Hercule, ba chiar ea e fost popularizata de romani, desi personajul original e grec. Posibil sa-si fi dorit atat de mult sa aiba si ei un superman al lor, ca au luat franciza cu japca de la greci si-au facut din Heracles, Hercule (sau, poate, HERCVLE..?). Asa ca americanii l-au mai luat si ei o tura, si-au dat silinta si le-a iesit un filmulet pentru copii.
Filmul e plin de erotism destinat fetelor si, in ciuda asteptarilor de pe afis, femeile dezbracate lipsesc. Amazoana (Ingrid Bolsø Berdal) nu se pune, are treaba sa-i arcuiasca pe dusmani.
 |
| Helmuth Duckadam |
P.S. Laura:
"Hercule" e un film care nu vrea sa fie luat in serios. Mitologia greaca ia calea popcornului si a mesajelor motivationale corporatiste, dar macar o face intru ceva spirit civic. Credinta in mit, magie, supranatural e putintel zguduita, prevaland munca in echipa, increderea in sine si in ceilalti. Deja originea lui Hercule e innegurata (legenda zice ca e jumatate om, jumatate zeu, dar una e omul, alta povestea); Amphiaraus stie de la zei cand va muri strapuns de o sageata de foc, numai ca previziunile astea nu trebuie luate foarte in serios, incat sa-ti conduca intru totul viata; de la departare, centaurii par centauri, dar, pe masura ce se apropie, sunt doar oameni calare.
Un film comercial, plasat mai mult pe pamantul banilor, decat in cerurile zeilor. Dwayne Johnson sade bine in straiele lui Hercule, nu e un actor desavarsit, dar nici partitura nu-l solicita prea mult. Trecand peste toata bascalia ce s-a perindat in fata ochilor (cand Hercule zice "fuck", asta e semn de Apocalipsa), scenele de batalie sunt excelent executate.
 |
| Clubbing |
