[review] The Fault in Our Stars / Sub aceeasi stea (2014)

Autor articol: Marcel Prost

Regia: Josh Boone (dupa romanul omonim al lui John Green, 2012)

Gen: drama, romantic

Nota Cinemateca: 6,5 / 10 ( Laur 7, Marcel 6)

Morala: Ce vezi, aia crezi

Multumim distribuitorului filmului in Romania, Odeon Film!

Geniul artistic, indiferent de domeniu, face intotdeauna mai mult cu mai putin. Indiferent ca vorbim de unelte sau de material, un artist nu le va reduce niciodata semnificatia, ci doar le-o va spori. Nu e o regula doar a artei, ci a evolutiei vietii: indiferent daca faci din rahat - bici sau din bici - rahat, te alegi cu ce ai facut. Bineinteles, asta pana la marketing si publicitate, care, pentru banuti, pot imbraca orice rahat in straie de bici. 

Filmul suferă de doua mari pacate, care pe mine ma împiedica sa il calific drept altceva decat un film comercial si un neadevar, făcut sa scoată banii de la femeile inlacrimate, de la sufletele de mama. 

Primul păcat e ca se face mai nimic din prea mult. 

Subiectul "iubirilor maligne" e ceva atât de adânc si de fierbinte, încât pentru multă lume cu bun simt, e un subiect mult prea important ca sa faci bani cu el. De ex, jurnalistul german T. Mann publica un articol detaliat asupra triunghiului eros-amor-thanatos in revista... "Der Zauberberg", insa atenționează asupra riscului aruncări in desuet a unor trairi autentice si profunde. Abordarea sa jurnalistica este una realista, așa ca Mann doar prezinta faptele, nu le infrumuseteaza in niciun fel. 

Al doilea mare păcat al filmului e "infrumusetarea artificiala". 

Daca vreti, "poetul" arată cum bolnavii de cancer sunt niște oameni normali, cu singura diferența ca trebuie sa moara in curand, de tineri. Toată suferința adevarata, care schimba întregul univers si transforma, peste noapte, tineretea in batranete, e ștearsă intenționat din film; personajele suferă doar din dragoste. Ceea ce consider a fi un adevarat dezastru etic. E ca si cum ai minți copilul ca injectia nu doare, bisturiul e un diapazon, iar tumorile care cresc in el sunt niște pitici veseli care ii vor binele. 

Intr-un univers cinematografic in care s-a inventat de ani buni ultra-realismul ("United 93", "Captain Phillips", "Band of Brothers", "Gravity" etc.) un film ale cărui personaje sunt roșii in obrajori, fie de emotie erotica, fie de frig, cand ar trebui sa fie pur si simplu niște oribile schelete umblatoare, cu ochii umbriti de spectrul mortii... Hm... Un astfel de film e făcut de cineva care n-a văzut mare lucru in viata. 

Bineînțeles, s-ar putea spune ca Boone încearcă sa protejeze copiii bolnavi, prezentând o imagine idilica a cancerului; cum ar veni "da, avem cancer, insa iubirea adolescentina il poate pune in umbra, iar dragostea adevarata triumfa in micro-infinitul sau". Asta pana la boala adevarata, pana la primele urlete de durere; in momentul adevărului, Boone isi ia instrumentele si se retrage; viata e, de fapt, altfel decat a crezut-o, durerea maligna nu e ceva suportabil fără morfina. Nimeni nu mai asculta muzica, nimeni nu mai citește, nimeni nu se mai plimba, Boone s-a inselat. Depresiile aferente bolii nu sunt doar priviri incruntate sau melancolice, ci sunt adevarate bombe care scot subiectul din circuitul uman, cu totul.

Cel mai tare, filmul, s-a inselat asupra adevaratelor probleme, devastatoare, ale cancerului; daca, in realitate, moartea e doar o eliberare iar tragedia sta in suferinta muribundului, filmul nu surprinde asta. 

"Sa plangem pentru lucrurile usoare",  ar spune Boone, "pentru ca la cele cu adevarat grele nici măcar nu vreau sa ma gandesc". Așa ca filmul e plin de scene lacrimogene, a căror tensiune e creată exclusiv de tema mortii iminente; Boone vrea sa plângi  stiind ca fiecare personaj va muri in curând, fără sa merite. De parca un bătrân muribund ar trebui sa fie mai vesel decat copiii din "The Fault in Our Stars", el "stiind ca i-a venit timpul". Unii mai destepti (Haneke, "Amour") stiu ca moartea e permanent inoportuna, așa ca aleg sa pună in film încărcătura  suferintei. Boone face bani de la societatea consumerista americană, vânzând acadele cu cancer si estrogen. Inuman.

P.S. Laura: Din perspectiva bolnavului cronic si adult, filmul pare o inselatorie incadrata cu dare de mana la capitolul "ce bine ar fi daca lucrurile ar sta asa si nu complet diferit in realitate". O fantezie cu adolescenti bolnavi dusa pana in metastaza emotionala, sub pancarta 'traieste clipa, orice ar fi, pentru ca una din ele va fi chiar ultima'. Nobil mesajul, fara indoiala, si demn de urmat, cu conditia unui trup cat de cat permisiv si nu in drum spre descompunere! E drept, atat muribundul, cat si sanatosul, pot avea trairi comune, dar nici macar un mesaj moralizator nu poate matura suferinta (crunta) si fateta hada a bolii, asa cum scuturam praful dintr-o carpa. De altfel, ipostaze dragalase si amuzante, dar intr-un fundal imatur, la limita sarlataniei emotionale. Un film adresat, mai degraba, sanatosilor tun pe care i-ar putea cuprinde disperarea la o masea de minte mai rebela. Sau o crampa...