Ilinca Calugareanu vorbește, in New York Times, despre filmul pe VHS din Romania de pana in '89 si despre Irina Margareta Nistor. Pentru americani, povestea e o "curiozitate" est-europeană, la fel ca vampirii, Ceaușescu sau Hagi; pentru noi e o parte din cultura, ceva foarte diferit de vampiri, teoretic.
Nu îmi amintesc sa fi văzut vreun film pe VHS pana prin '95 care sa nu fi fost dublat de Irina Nistor. Ajunsesem sa ii asociez timbrul vocal cu filmele care nu aveau sa fie distribuite vreodată in cinema sau la TV, implicit cu ceva misterios, interzis, inoportun "epocii de aur". Vocea ei era sinonima cu Filmul si Libertatea. (Nistor, Pitis, Vornicu si Taranu, cam astea au fost, pentru mine, Vocile de pana in '89).
S-a mai scris despre Irina Nistor, s-a făcut si misto dar s-au bătut si cruci de pomenire a numelui; oricum ai da-o, femeii i-ar sta bine in cartea recodurilor, pe de o parte. Pe de o alta parte, pentru ea a fost o oportunitate miraculoasa de a subzista din filme, înainte de 89, ceea ce e azi ar fi o adevarata contradictie in termeni. O fi făcut avere? N-as crede; cu siguranta insa n-a turnat pe nimeni, n-a prea avut timp de glumite comuniste pentru ca era ocupata sa traducă vreo 3000 de filme.
Iar dacă tot am deschis un pic cutia Pandorei, o sa aduc vorba si de eufemismele care ne bantuie neobosit limba...
Dacă pana in '89, Irina Nistor traducea "Fuck you!" prin "La naiba!" sau "Son of a bitch!" prin "Nenorocitule!", undeva erau in vigoare niște reguli de importanta critica pentru viata ei, reguli acum perimate, datorita schimbarii de conjunctura socio-politica. In sensul ca dacă ar fi tradus prin "Du-te dracu'" sau "Cacaciosule", poate ca Securitatea ar fi fost nevoita sa o salte, si nici măcar Securitatea nu voia asta. VHS-ul, pana in '89, a valsat grotesc pe buza prăpastiei comuniste, cu eufemismul drept pseudo-plasa de siguranta.
In 2014 am ajuns sa fim printre cei mai puritani si mai anacronici traducatori (de filme sau carti), de parca am traduce pentru fetite condamnate sa imbatraneasca neprihanite. Hai sa ne prihanim un pic, ca uneori si vocabularul trage dupa sine morala, nu doar invers. Duritatea limbajului artistic e o latura incisiva a artei, pe când traducerea puritanista e echivalenta cu castrarea artei si transformarea ei in liturghie, in loc de pumnal. Vina nu-i a Irinei Nistor, ci a diaconilor de azi care se tot dau traducatori.
Înjurăturile romanilor sunt si au fost la fel de odioase ca ale oricărei natii, dar prezenta obscenitatilor pretutindeni altundeva decât pe hârtia cartii sau pe ecranul de cinema e o ironie si o dovada de lasitate; cum ar veni: "In original, autorul se exprima obscen, dar noi traducem ca niște sfinți de pension ce suntem; iar daca nu ești de acord cu asta, o s-o belim pe ma-ta, nenorocitu' dracu'". Nu, tovarasi, nu mai e așa de vreo 25 de ani. Nu suntem sfinți, nu suntem docti, dimpotriva, am ajuns un neam vulgar si analfabet, sacru doar in pretentii. Academismului, pudibonderiei si duhorii religioase in arta le-ar sta mai bine moarte.
Irina Nistor merită un monument si inca unul mare de tot, nu un ghid contemporan de traducere.
Libertatea de a "purifica" limbajul artei e, de fapt, o constrângere si se numește cenzura. In functie de vremuri, acceptarea ei e fie o dovada de inteligenta, fie de mare prostie.
UPDATE:
Am descoperit "Subtitrarea la romani", Taxi feat. Irina Nistor (care vad ca dateaza de o jumatate de anisor, multam, Flavius):
