Nota Cinemateca: 8/10 (Nota Laura: 8/10; nota Marcel: 8/10)
Regia: Lee Daniels
Gen: biografic, drama
Morala: Nu judeca oamenii dupa culoarea pielii. Accepta si intelege diversitatea, faci un bine omenirii, scutind istoria de etape inutil de sangeroase.
Intr-o lume in care oprimarea rasiala risca sa devina un subiect redundant, filmul lui Daniel Lee isi croieste un drum delicat si fara prea multe cotituri, urmand o reteta deja clasica, ce miroase a Oscar de pe holul blocului.
Desi se perinda fapte grele ca o sarma in miez de noapte, poti varsa cel mult o lacrima printre hohote de ras, caci, din fericire, filmul nu isi propune sa fie lacrimogen, ci sa te puna o tzara pe ganduri. Nota este evident optimista: lucrurile incep rau pentru negri, rezultand o umilinta a Omului de catre Om greu de inteles, daramite de digerat, dar iata ca soarele rasare si in comunitatea celor de culoare, caci unul de-al lor - si cine si-ar fi imaginat asta vreodata?- ajunge nici mai mult, nici mai putin, decat presedintele falnicelor SUA.
Asadar, Cecil Gaines (Forest Whitaker) vede lumina ochilor pe o plantatie de bumbac si asista neputincios la daramarea celui mai drag univers pe care il poate avea un copil: parintii. Plecand de la o mama care isi pierde mintile printre abuzurile sexuale ale stapanului casei si de la un tata ucis pentru ca a incercat o farama de atitudine in fata acestor abuzuri, urmarim traiectoria lui Cecil Gaines, negrul "de casa" care a servit o sumedenie de presedinti americani, ajungand un majordom apreciat la Casa Alba.
In acest punct, Daniel Lee preda cursiv stafeta generatiei tinere, creand o scena care va persista in cinematografie: in timp ce negrii ii servesc pe albi la Casa....Alba (evident!), un grup de studenti de culoare cer sa fie serviti de catre albi intr-un local, cel mai inflacarat in protest fiind chiar fiul cel mare al lui Cecil Gaines, care si-a dedicat viata luptei pentru drepturi civile, vizitand inchisoarea si spitalele mai des decat drumurile muierii la salonul de coafura. Semn ca vlastarii lucratorilor de bumbac de pe la inceputul secolului al XX-lea nu mai puteau trai asa si voiau cu orice cost schimbarea cursului impregnat de Istorie.
In ciuda jocului curat si a numelor grele din distributie, filmul e croit pe un tipar clasic comercial. Anumite stari si idei sunt mult prea evident induse; pe un fundal nu foarte subtil, e transmis un mesaj simplu prin mijloace la fel de simple, de suprafata. Atmosfera imi aminteste oarecum de "The Help", doar ca acolo spiritul e si mai ghidus, materializat in placinte cu fecale. The Butler e un film cuminte in cel mai propriu mod si tocmai cand ma pregateam sa il asez in raftul cu dramulete despre negri, vine o afirmatie-bomba care ii poate taia considerabil din sansele de Oscar: "Lumea ii condamna pe altii ca au avut lagare de concentrare, dar nu ne uitam la noi, ca am avut astfel de lagare, timp de 200 de ani"....(tacere, se aud niste voci dregandu-se, trebuie sa reflectam la asta!)
Trecand peste ideile-cheie si nota optimista a lui Daniel Lee din Majordomul, problemele discriminarii din societate sunt departe de a se fi rezolvat. Caci nu doar negrii sunt platiti mai prost decat albii pe pozitii similare, ci si femeile (raportate la barbati). Chiar acum, in timp ce scriu aceste randuri. Nu impartasesc aceasta viziune optimista pe de-a-ntregul, un negru la Casa Alba inseamna o evolutie consistenta, dar intr-un timp mult prea lung si valoreaza putin in caldarea cu probleme discriminatorii ale omenirii. Dar raman la ce inseamna The Butler: o istorie a SUA din perspectiva unui negru (si nu a unei femei/homosexual/agnostic) condimentata adecvat. Un progres in gandire, care e infinit mai bun decat nimic. O incercare contemporana de-a repara o greseala care nu trebuia sa existe niciodata...
