Elysium (2013)

Autor: Laura

Nota Cinemateca: 7.25/10 (Nota Laura: 7.5/10; Nota Marcel: 7/10 )

Regia: Neill Blomkamp 
Gen: actiune, drama, SF
 
Morala:  Inainte de a fi bogati sau saraci, suntem oameni

Imi place Neill Blomkamp! E seducator felul in care metaforizeaza anumite realitati care ar trebui sa ne puna pe ganduri (cel putin!) si le transpune pe ecran, stropind totul cu putin de suflet, timp in care camera de filmat gaseste unghiuri surprinzatoare.

Daca cineva stie sa filmeze o mahala si sa-ti transmita emotia de dupa locuintele darapanate, atunci acela e Blomkamp. O demonstreaza in District 9 (o metafora excelenta a Apartheid-ului Africii de Sud) si o continua in Elysium, in acelasi stil vizual grandios, unde fiecare detaliu pare gandit, calculat pana la virgula, astfel incat ansamblul sa fie nu numai credibil, ci un puternic transmitator de emotie.


Vad in Blomkamp o oarecare predilectie spre separatismul in cadrul rasei umane pe baza unor criterii samavolnice, omul pus in situatii critice datorita unor factori arbitrari, independenti aproape de capacitatile si valorile lui intrinseci, care il fac mai om decat ceilalti. Faptul ca in District 9 a inlocuit negrii cu extraterestri nu mai pacaleste pe nimeni, acolo e o separare data de starea obiectiva de ALTFEL decat a celorlalti, fara VINA, dar supus prejudecatii si oprimarii, in consecinta. In Elysium, diferenta majora este intre bogatii si saracii lumii, intr-un viitor indepartat (dar foarte prezent pe alocuri), accentul cazand pe conflictul dintre cele doua clase. Saracii traiesc in distopie: jeg, boala, favela generalizata, exploatare si desconsiderare totala la locul de munca - in cazul fericit in care el exista - (opriti-ma daca va suna cunoscut de undeva), precum si eterna aspiratie de a trai aidoma bogatilor, timp in care cei cu dare de mana s-au refugiat pe Elysium, o statie orbitala transformata in Rai. Acolo, sistemul medical avansat poate rezolva in secunde absolut orice boala, iar despre cei bogati am putea afirma ca petrec tot timpul in piscina, preocupati de grosimea firului de iarba. Probabil.

Desi e posibil sa se fi incalcat legi ale fizicii, logicii si ce mai vreti dvs, filmul transmite atata emotie si implica spectatorul atat de bine in poveste, incat toate aceste scapari (ne)voite isi pierd complet importanta, din al meu punct de vedere. Nu iau la bani marunti povestea sau fierataniile penibile incastrate in muschii domnului Damon. Si nici (im)posibilitatea de a avea atmosfera pe Elysium (statie orbitala ce aminteste de Odiseea Spatiala a lui Kubrick), transferul absolut idiot de date din calculator in creier si invers sau resoftarea lumii ca si un nou inceput. Apreciez arta si nu incerc sa o explic sau sa o supun regulilor de vreun fel. Efortul imens al detaliilor, unghiul camerei care amplifica simtitor senzatia de real, coloana sonora, mesajul transmis catre spectator constituie suficiente motive sa recomand calduros pelicula aici de fata.

Cu exceptia bataliei din final, Elysium e un thriller futurist satisfacator, chiar daca latura comerciala e infinit mai pronuntata decat in District 9. Lui Jodie Foster ii vine rolul turnat ca o manusa, iar Matt Damon este acelasi baiat cu suflet bun care se tine de treaba orice ar fi, printre pumni si picioare impartite generos celor care ii stau in cale.