Regia: Baz Luhrmann
Gen: dramă, romantic
Morala mea: Nu numai ca în dragoste e nevoie de doi, dar trebuie că ești un pic naiv să crezi c-o poți cumpăra.
În cele ce urmează, domnul Marcel Prost (cinefil până în măduva oaselor) ne explică, turnând mult acid în cerneală, felul în care Marele Gatsby devine Micul, Enervantul și aproape Inutilul Gatsby. Probabil că, în timp ce noi, criticii mai mult sau mai puțin amatori, ne crucim/intrigăm/entuziasmăm la minunăția lui Luhrman, însuși Scott Fitzgerald (acolo unde o fi el) își pune capul între palme și chicotește a amuzament nervos, căci așa kitsch stilistic arareori ți-e dat să vezi, regizorul reușind a tăvăli perioada anilor '20 (iscusit lucrată în costumații și decoruri opulente) în ritmuri contemporane de clubbing, Jay-Z, Amy Winehouse, Lana del Rey și alți iluștri ai epocii noastre glorioase. Nu ca m-ar deranja adaptările, nu că n-aș avea larghețe în simțul artistic sau că nu i-aș fi înțeles intenția lui Luhrmann de a potența efectul imens al muzicii în acele vremuri, însă neconcordanța stridentă între vizual și auditiv nu poate trece neobservata. Dacă închidem ochii, ne delectăm cu o coloană sonoră absolut fabuloasă, dacă astupăm urechile, imaginea este desăvârșită, cu decoruri și costumații adecvate, în pași de charleston și foxtrot.
Neîndoielnic, puțini se pricep mai bine decât Luhrmann în crearea unei atmosfere ample, încărcate și sinistre pe alocuri. Avem în The Great Gatsby un simț artistic deosebit, sensibilitate profundă, unghiuri excelente de filmare, rezultând câteva scene măiastre: dezmățul, petrecerile din casa lui Gatsby, în general acele scene cu mulțimi impresionante de oameni, care prind spectatorul într-un vârtej amețitor, sufocant pe alocuri. Păcat, însă, că întregul e inconsistent și prestațiile actoricești mediocre, maioneza descompunându-se în lipsa acelei forțe care să ii lege ingredientele.
Un 3D absolut inutil!
Vă las, așadar, în compania lui Marcel Prost, mai oripilat decât mine. Sper să vă amuzați pe cât am făcut-o eu.
Ca "show", filmul e cam de 7/10; ca "arta cinematografica" e cam de 4/10, iar ca "poveste" cam tot de 4/10.
Povestea e cunoscuta,
probabil, pentru ca vorbim de un remake: un pusti sarac (micul Gatsby)
se indragosteste de o fatuca, Daisy (Carey Mulligan) pe care nu o poate
avea din cauza de saracia lui si bogatia ei, asa ca se despart pana
strange el destui bani sa si-o permita. Dupa 5 ani, dupa ce a agonisit
in prostie, se re-intalnesc sa isi re-declare sentimentele si averile,
insa, surpriza, femeia are deja suficienta avere de la actualul sot cat
sa ii traga Marelui Gatsby (Leonardo DiCaprio) un sut in cur si-un glont
in piept. Toata povestea e narata cu patos si angoasa de un betiv
patologic, Nick Carraway, interpretat de Tobey Maguire, usor indragostit
de Gatsby. (Spoiler alert, everybody...)
Nick pare atras de Gatsby "din
nimic" (ex nihilo, cum se spune pe la noi), doar pentru ca Gatsby, in
marinimia lui, il urmarea de la fereastra castelului venind acasa beat
de la curve sau plimbandu-se prin casa in chiloti... Un motiv "serios"
pentru ca un barbat sa se simta "impresionat" de alt barbat, as zice...
In sfarsit, Gatsby rupe gheata
si il invita pe Nick Carraway la petrecerea perpetua de la care nu
lipsea nimeni decat Nick Carraway; intamplator, Nick e var cu Daisy, asa
ca "nu vad" niciun interes la Gatsby sa se apropie, in sfarsit, de
Daisy, prin Nick.
Nick insa e fascinat de
Gatsby, care, evident, era fascinant "per se"... Una peste alta, intre
cei doi se leaga o pseudo-prietenie care are la baza interese erotice si
romantice indirecte si mascate. Gatsby si Carraway, unul langa altul,
la origine barbatii adevarati care au trecut pana si prin razboi, sunt,
din pacate, interpretati de spuma imaturitatii, imberbii DiCaprio si
Maguire, care arata impreuna de parca le-ar fi furat cineva acadeaua fix
inainte sa ii imbrace ca pe barbati... Daca povestea nu e mare
sfaraiala, distributia parca e facuta inadins sa te enerveze. Nici
Maguire, nici DiCaprio nu pun mare suflet, sau indicatiile regizorale
sunt praf, iar daca actoria celor doi se poate incadra la capitolul
"arta", atunci e o arta mediocra. L-am vazut pe DiCaprio jucand excelent
in multe filme, dar "Marele Gatsby" nu e printre ele; pe Maguire nu
l-am vazut niciodata jucand bine, asa ca el n-are nicio vina.
Ca tot intrasem in discutia
despre arta, scenele serioase ale filmului sunt uneori nepermis de
hilare, scenele hilare sunt penibile, iar scenele impresionante sunt
kitsch, ca sa rezumam totul la un cuvant. Petrecerile / orgiile de la
vila Gatsby se vor impresionante, masive, spielberg-iene; nu reusesc
decat sa fie dizarmonice, cacofonice, kitsch si imposibil de urmarit,
mai ales in 3D; sunt exagerat de multe personaje, fiecare facand cate
ceva. Camera reda masivitatea evenimentului, promiscuitatea invitatilor
si diferentele masive dintre ei, insa rezultatul acestor scene de
petrecere este absolut imposibil de inghitit. Senzatia e ca ai intre
dinti o imbucatura prea mare, prea ciudata la gust, cu oase prea multe
si care se mai si zbate in drum spre esofag. La spargerea gastii de
petrecareti respiri usurat, ca spectator, si iti tragi sufletul ca s-a
incheiat supliciul vizual. Orice regizor suedez sau japonez si-ar smulge
parul din cap la scenele astea. Daca ceva poate fi mai kitsch decat
petrecerile si vilele din "Marele Gatsby", atunci acest ceva urmeaza sa
fie inventat.
Singura sansa a filmului ar fi
fost sa mearga pe o opulenta ironica, spre un umor rafinat si critic la
adresa superficialitatii paturii superioare interbelice; rateaza sansa,
insa, la mare distanta, in a doua jumatate a filmului, in momentul in
care personajele de carton incep sa fie imbracate (incarcate) cu valori
care nu pusca deloc: umanism, dragoste, pasiune, toate asezate
claie-gramada peste mercantilismul si superficialitatea din prima
jumatate a filmului. Rezulta niste cai-magari: Gatsby, un boier gaunos
si plin de sine, care, de fapt, e un pustan cu tuleie, devine un
personaj shakespearian, pasional si gata sa renunte la boierie pentru
femeia visurilor. Ba chiar descoperi ca toata opulenta si averea nu erau
decat de suprafata, doar niste mijloace de a se apropia de Daisy. Cum
ar veni, Gatsby chema la petrecere tarfe dupa tarfe, in speranta ca, la
un moment dat, ar putea sa apara printre ele si neprihanita Daisy... La
americani se poarta genul asta de nimicnicie, vinde; nu m-ar mira ca
filmul sa sparga box-office-ul prin US.
Printre scenele pentru care
merita, intr-adevar, sa lasi din mana smartphonu' - scena de la hotel,
in care se dau cartile pe fata si sar scantei intre Buchannan si Gatsby:
tensiunea e frumos construita si anticipata, actorii sunt in rol,
camera se invarte pe unde trebuie, replicile curg destept. La capitolul
"penibilitatea s-a rusinat si a plecat acasa": scena cu amanta moarta pe
nasalie, inconjurata de negri ingrijorati, scena cu Gatsby mort (da,
da, spoiler...) inconjurat de "jurnalistii - vulturi", in care Nick
Carraway isi pierde cumpatul si izbucneste in tipete stridente ca o
fecioara isterica la vederea penisului; scena de inceput, de la spital,
in care Nick se declara alcoolic si fascinat de Gatsby, scena de pe
veranda familiei Buchannan in care incepe sa se vorbesca intensiv despre
Gatsby: Acel Gatsby, Dumnezeul Gatsby, Misteriosul Gatsby, Care
Gatsby... Chuck Norris incepe sa ii poarte sambele lui Gatsby iar noi
murim in sala pentru ca aliteratia fara ritm doare la ureche.
Ca show, Marele Gatsby merge:
interioare si exterioare de palate, haine de 4 ace, ceva femei aproape
goale, droguri, masini de epoca "super-charged", muzica de club (da,
exact, regizorul s-a gandit ca da lovitura cu disonanta asta:
drum&bass cu miscari de foxtrot). Multe gospodine semi-frigide vor
da cinci stele pe IMDB pentru ca si-au clatit ochii prin DiCaprio si
chiar Joel Edgerton (il stiti din "Zero Dark Thirty" sau, de ce nu, din
"Kinky Boots"), precum si prin luxul palatelor Gatsby si Buchannan.
As
fi vrut sa analizez un personaj foarte interesant: golferita de renume
international, pe care nu-mi amintesc cum o cheama, nici pe actrita,
nici pe personaj... Doar ca nici acum nu mi-am dat seama ce Dumnezeu de
rol avea personajul ala si la ce a folosit, desi a fost prezent in
nestire.
Legat
de film ca eveniment: nu l-as revedea; l-as recomanda cocalarilor,
femeilor fara diploma de liceu, persecutate de barbat, in general
oamenilor saraci si, nu in ultimul rand, manelistilor. Adica public are,
fara indoiala, si inca berechet.