Astérix et Obélix: Au service de Sa Majesté

Nota mea: 6.2

Regia: Laurent Tirard
Gen: aventură, comedie, familie

Morala mea: Iarna nu-i ca vara, iar Anglia nu-i ca Franța!

Cred, din capul locului, că nu ar trebui să căutăm înfrigurați semnele vreunei opere artistice de inestimabilă valoare, atunci când vorbim de Asterix și de rotofeiul lui prieten, incontestabil-drăgălașul Obelix, ci, mai degrabă, să ne relaxăm și să-i primim ironia fină cu un zâmbet șăgalnic, lăsând deoparte acțiunea-i diluată sau micile clișee ce ies la suprafață asemenea unor cocoloașe, prea mici pentru a compromite definitiv crema, dar prea mari pentru a putea fi trecute în totalitate cu vederea.

Diversitatea e, neîndoielnic, o binecuvântare. Dar, parcă, e și mai incitantă atunci când devine principala sursă a unor pișcături usturătoare resimțite strident în vârful limbii, invocând năravuri de tot felul. Spectatorul e aruncat brusc pe stadion, asistând la un savuros ”meci” Anglia-Franța, în care protagonistele își pasează reciproc înțepături, pe care privitorul le va topi, inevitabil, într-un zâmbet. Sau hohot, după caz.

Spiritu-mi ușor jucăuș nu crede că filmul este despre călătoria lui Asterix și Obelix în misteriosul ținut Bretania, cu scopul de a-l salva din calea preamăritului Cezar (acompaniați fiind de Șmecherix, un tânăr din Luteția cu o ciudată aplecare spre instrumente zdrăngănitoare și de Flegmatix, un locuitor al Bretaniei, apropiat al Reginei Cordelia), ci, mai degrabă, despre contextul în care locuitorii Londinium-ului descoperă ceaiul (ajutați, firește, de planta unui imigrant indian), înlocuind, astfel, apa fiartă băută cu deosebită strictețe de locuitori, zilnic, la ora 17, când absolut orice altă activitate este întreruptă, inclusiv travaliul.

Londinium-ul ăsta e un tărâm tare ciudat. Locuitorii par a vorbi aceeași limbă cu galezii, doar că accentul este evident diferit, iar ”r”-ul sună suspect de rotunjit. Sunt conduși de o regină (Catherine Deneuve) cu un, probabil ați ghicit deja, șirag generos de perle la gât (deși n-am zărit broșa!). Nu pare ea în stare nici măcar să mute măcar o vază fără slujitori, dar, noroc de clopoțelul aflat în permanență la purtător!

În localitatea gentlemanilor perfecți, galezii Asterix și Obelix par doi țărănoi care nu prea au făcut des cunoștință cu săpunul sau cu bunele maniere, în general. Prietenia celor doi va fi pusă greu la încercare, întrucât Asterix vrea cu tot dinadinsul să își găsească jumătatea. Fie vorba între noi, tehnica lui de ”agățare” e puțin cam stângace și tare bine i-ar mai prinde un training!

Singurul personaj cu adevărat interesant din toată pelicula este guvernanta Miss Macintosh (Valérie Lemercier), care face parte dintr-o familie ce coase goblenuri de vreo 4-5 generații, o femeie cu reguli foarte stricte pe care nu ți-ai dori s-o cunoști îndeaproape. Guvernantă țeapănă, capabilă să educe și o bestie, chiar dacă uneori folosește metode de îndoctrinare ce amintesc vădit de A Clockwork Orange.

Flegmatix, rătăcit printre bune maniere supradimensionate, își vizitează logodnica o dată pe an într-un cadru excesiv de protocolar, în vreme ce, femeii, tare bine i-ar mai prinde o îmbrățișare și-un sărut. Lutețianul Șmecherix e pe fază, dar vorbele meșteșugite nu țin loc de curaj (pe care toate femeile îl caută în partenerul de viață!), așa încât fericirea i-ar putea veni alături de o trupă ce zdrăngănește de mama focului niște instrumente cu corzi tare dubioase! Să fie, oare, acesta, începutul rock-ului britanic?

Încă mai am tresăriri la vederea lui Gérard Depardieu în postură obelixiană, dar, trebuie s-o recunosc, intră în pielea personajului extrem de bine. Lucru pe care nu m-aș grăbi sa-l afirm și despre personajul Asterix, peste care mi se pare că s-a jucat cineva excesiv cu guma de șters. Asta ca să nu mai vorbim de preamăritul Cezar! În plus, mi-ar fi plăcut ca duetul extrem de greu Catherine Deneuve- Gérard Depardieu să fie valorificat ceva mai bine de-atât.


În concluzie, filmul ar trebui tratat ca pe o adiere plăcută, dar extrem de inconsistentă. Ca pe un zâmbet pe care îl vei uita repede! Umorul, mai mult sau mai puțin fin, nu poate compensa în totalitate clișeele, slăbiciunea poveștii și a personajelor ce se perindă pe ecran. Dar, printre aceste neajunsuri, spectatorul va descoperi încântat un decor cât se poate de contemporan, înveșmântat în straie vechi și multă-multă distracție. Nu știu cât au înțeles copiii din toată această trebușoară, dar i-am văzut (auzit, mai bine-spus!) extrem de entuziasmați.