The Dark Knight Rises (2012)

Nota mea: 8
Regia: Christopher Nolan
Gen: acțiune, dramă, thriller

Morala mea: Gotham-ul nu poate pieri, oricâți răufăcători ar adăposti el! Binele învinge întotdeauna, chiar dacă e plăpând, autoexilat și...în cârje!

The Dark Knight Rises este, fără îndoială, una din cele mai așteptate producții ale lui 2012, situație alimentată parțial și de dorința lui Cristopher Nolan de a încheia seria Batman odată cu acest film - al treilea la număr, dupa Batman Begins (2005) și The Dark Knight (2008)- soarta pe care el i-o decide eroului nostru frământând insistent mințile spectatorilor pasionați. Moare sau nu moare Batman? Aceasta-i întrebarea!

Iată că au trecut 8 ani de la decesul lui Harvey Dent, cel care fusese proclamat post-mortem eroul orașului Gotham (deși, în realitate, lucrurile nu stăteau tocmai așa!) și a cărui lege măturase străzile urbei de răufăcători, polițiștii anticipând că se vor ocupa mai mult de amenzi neplătite decât de crime. Îl regăsim pe miliardarul Bruce Wayne (sau Batmanul nostru cel de toate nopțile) într-o stare aproape deplorabilă, cu un fizic slăbit (cartilagii frânte, cârjă și alte detalii medicale care nu sună deloc bine) și cu un psihic ce conturează aspectul unui depresiv autoexilat în cotloanele întunecate ale propriei case, slujitorii lasându-i mâncarea pe o masă (de care se va atinge el într-un târziu).

Însă letargia aceasta nu putea dura prea mult, întrucât Răul își arată periodic colții și un mare pericol (cam cât o bombă nucleară!) este pe cale să se abată peste Gotham, oraș a cărui asemănare evidentă cu New York-ul și Los Angeles-ul îi mai diluează din identitatea distinctă pe care ochii mei i-o percepuseră anterior. Declicul este produs de neobișnuita întâlnire a lui Bruce Wayne cu Catwoman (nimeni nu o numește așa, dar cu toții intuim că despre ea este vorba), o hoață pricepută și extrem de alunecoasă, infiltrată în conacul lui pentru a fura ceva mult mai grandios și mai valoros decât un șirag de perle care îi împodobesc frumos gâtul: amprentele domnului Wayne. Investigațiile conduc către ceva rău, inimaginabil, Batman fiind nevoit să iasă din impasul fizic și psihic și să-și salveze orașul, la cârma noului bat-mobil, variantă îmbunătățită consistent față de ce știam până acum.

M-a bucurat nespus să văd respectarea vechii distribuții, accentuând și mai puternic ideea de continuitate. Rolul lui Batman îi revine tot lui Christian Bale (atrăgător și în cârje sau atunci când este certat cu lama de bărbierit, deși vocea lui de Om-Liliac îmi ciupește urechile într-un mod tare neplăcut), Gary Oldman este comisarul Gordon (care făcuse din Harvey Dent un erou, punând în spinarea lui Batman toate crimele comise de acesta în ultimele zile din viață), Michael Caine este încă povățuitorul valet Alfred (care joacă o scenă plină de sensibilitate absolut impecabil), iar Morgan Freeman revine în postura inventatorului Lucius Fox, la fel de pregătit tehnic precum îl știam.

Spectacolul vizual de adio este unul grandios, îmbibat puternic în acțiune, astfel încât cele trei ore se vor scurge firesc în scaun, iar plictiseala va sta înciudată, deoparte, privind și ea la chelfăneala de pe ecran, la urmăririle și răsturnările de situație, așteptând momentul oportun să lovească, moment pe care Nolan nu i-l oferă, însă.

Problema mea cu acest film ar fi aceea că încearcă să îngrămădească prea multe lucruri, iar îmbinarea între elemente nu mai pare atât de meșteșugit făcută, ci abandonată undeva, în plan secund. Câteva scene prea puțin verosimile (o bombă nucleară aruncată în ocean nu are absolut niciun efect secundar? Și nu mai pun la socoteală faptul că Omul-Liliac pleacă să salveze orașul, după ce fusese înjunghiat deosebit de adânc și de strategic), sfaturi primite de Batman în temniță pe care nu aș ezita să le consider pline de clișee (gândindu-mă că autoexilul anterior nu doar îl izolase pe Batman, ci îi ștersese memoria, uitând, parcă, întreaga experiență acumulată în celelalte două părți), personaje noi, dar nu neapărat strălucitoare (Anne Hathaway e simpatică în postura de Femeie-Mâță, alunecoasă, agilă chiar și pe tocuri înalte, mulându-se într-un fel provocator, dar care îmi stârnește și mai tare dorul de Michelle Pfeiffer; de asemenea, Marion Cotillard interpretează rolul unei femei de afaceri care dorește să investească în firma lui Wayne, dar rolul ei nu-mi transmite nicio emoție, așa cum s-a întâmplat, bunăoară, în tulburătorul La môme sau în Midnight in Paris).

Însă, de dragul proporțiilor imense ale acestui spectacol, mă las păcălită și închid ochiul care caută substanța, fiorul psihologic (și ce fior psihologic a fost în The Dark Knight-ul din 2008!), plauzibilul, lăsându-l pe celălalt să se desfete cu acțiune neobosită. Și totuși, camera nu pare a insista pe Batman (așa cum m-aș fi așteptat într-un episod de adio) ci, mai degrabă, pe Femeia-Pisică și pe entuziastul polițist Blake (rolul îl îmbracă de minune pe Joseph Gordon-Levitt), care crede nevinovăția lui Batman și care își pune nemijlocit umărul la salvarea orașului.

Jokerul complet deviat îmi stăruie și acum în minte, deși au trecut 4 ani de la The Dark Knight. Este ceva în interpretarea lui Heath Ledger care nu-mi dă pace, e poate acea sclipire de geniu în fața căreia mintea mea se zăpăcește și dă semnale ciudate prin tot corpul, e artă actoricească în cea mai pură formă a sa. Și cum Gotham-ul n-ar fi avut niciun haz fără un personaj malefic greu de învins, Cristopher Nolan alege o direcție diametral opusă, aceea a forței fizice la putere absolută, creându-l pe Bane, un mercenar robust care vrea să radă Gothamul de pe fața pământului și care, cu siguranță, ar putea ocupa un loc fruntaș într-un top al celor mai rele personaje din filme. Doar mușchii rămân din atrăgătorul Tom Hardy, iar rolul nu îi dă prilejul să etaleze prea mult talent actoricesc (cum s-a petrecut în Bronson, de exemplu). Mimica e tăiată complet, căci personajul poartă o mască pe întreaga durată a filmului (menită a-i face durerile mai suportabile, dându-i, totodată, un glas teribil de enervant, chiar mai iritant decât al lui Batman), iar gestica se rezumă la pumni împărțiți în stânga și-n dreapta, la un record de gâturi frânte pe minut, îmbinate cu discursuri publice din care răzbat accente socialiste. Acționează în virtutea unui plan extrem de minuțios gândit, dar mai puțin surprinzător decât cel plăsmuit de Joker (e absolut memorabilă scena când Jokerul pune oameni în două ambarcațiuni cu detonatoare, anticipând că se vor arunca reciproc în aer). Așezat lângă Bane, Batman pare un copilandru schilod, căruia nu i-ar strica un bax de vitamine si o cărare bătută la sala de fitness.

În ciuda spectacolului vizual grandios oferit de Nolan (care mai are în palmares și Memento, The Prestige și Inception), filmul nu s-a cuibărit prea adânc în sufletul meu. Insistența pe confruntarea fizică și mai puțin psihologică, câteva personaje noi lipsite de strălucire, înlănțuirea prea sacadată de evenimente, scenele neverosimile mă împiedică să plasez filmul în topul preferințelor personale, atunci când vine vorba de Batman. E ceva sec la mijloc, în ciuda bestiilor care varsă lacrimi. Dacă Batman Begins (2005) a marcat începutul unor sentimente mai profunde față de acest personaj (nefiind defel atrasă de poveștile cu super-eroi), sentimente pe care nici marele Tim Burton nu izbutise să le nască, The Dark Night (2008) rămâne un film efervescent, complicat emoțional și moral, impunând un standard care cu greu va putea fi depășit.