Nota mea: 6.5
Regia: Seth MacFarlane
Gen: comedie, fantastic
Morala mea: Nu întotdeauna se predau cu succes ștafetele între copilărie, adolescență și maturitate.
Când vine vorba de grotesc, pervers, vulgar, scatologic, merg negreșit pe mâna lui Sacha Baron Cohen. Și mi-aș permite a spune că văd un tâlc în scălâmbăiala intelectuală a acestei maimuțe, că spectacolul vulgar capătă valențe estetice pe alocuri. În schimb, când trivialitatea e prezentă doar de propriul ei drag și fără un mesaj consistent în spate (unde ochii mei caută curioși un dram de originalitate), spectacolul se topește luând forma unei pietre aruncată într-o baltă, stropind fără rost. Sunt acele firișoare de nisip care te deranjează în pantof până ce devin insuportabile, e acea perdea căzută de la cabina de duș, dezgolindu-te excesiv, instantaneu și brutal, când ar fi fost mai indicat să lucrăm la gradul de transparență.
Departe de mine auto pretenția vreunei educații la pensionul de fete sau a imaginării unei lumi printre baloane de săpun și cuvinte candide, însă mă încăpățânez să nu cred în excese care își anulează singure-singurele scopul. Vulgaritatea poate fi extrem de picantă și bine-venită, atâta vreme cât nu pare rodul înjurăturilor unui adolescent scăpat de sub controlul părinților. Totul depinde de forma pe care i-o dai, de scopul ei, care poate varia de la transmiterea unui mesaj consistent și până la binevenita eliberare.
Dar nu vulgaritatea exagerată, brutalitatea, accentele misogine, antisemite și alte minunății asemenea (pe care spectatorul va avea plăcerea el însuși să le descopere, fără a mai insista eu aici) ar fi principala mea problemă cu Ted, ci lipsa de originalitate, scenele și personajele pe care se insistă exagerat de mult (însuși Ted fiind un personaj supradimensionat, din punctul meu de vedere), glume când bune (casa mobilată cu 47 de dolari de la Ikea), când nepotrivite (vezi-Doamne miorlăiala enervantă a lui Mark Wahlberg ar fi mai bună decât cântecul lui Katy Perry, al cărei stil îți poate plăcea sau nu, dar voce are și încă una puternică!) sau complet inutile (vezi prostituata si materiile ei fecale lăsate pe podeaua apartamentului), al căror substrat, recunosc rușinos, mi-a scăpat vederii (destul de agere, în general). Și asta ca să nu mai pun la socoteală halucinant de lunga scenă a urmăririi din final, a cărei desfășurare și deznodământ mi-au smuls câteva râsete (de nervi!), încercând să fabric un răspuns decent la întrebarea: ”De ce se fac astfel de filme? De ce se investesc bani în ele?”. Resuscitarea lui Tedică e de mare angajament și valoare artistică, o scenă care va sta alături de altele deja consacrate în cinematografie!
Ted încearcă, în felul lui jerpelit, plictisitor și lipsit de originalitate, să arunce câteva săgeți usturătoare la adresa unor situații, personaje, clișee din viața cotidiană. În centrul poveștii imaginate de Seth MacFarlane (părintele serialului de televiziune Family Guy) se află John Bennett (îi vine ca turnată postura lui Mark Wahlberg, dar n-am văzut strălucire), un cetățean aflat la 35 de ani, care fuge ca dracul de tâmâie când vine vorba de asumarea vreunei responsabilități. Întârzie frenetic la serviciu (deși o promovare bate la ușă) și, în ciuda unei relații frumoase și stabile cu Lori Collins (Mila Kunis), nu consideră că a venit momentul pentru o cerere în căsătorie (adevărul e că după doar 4 anișori, nici eu nu l-aș sfătui să se grăbească).
Între ”imberbul” Bennet și intrarea responsabilă în viața adultă pare a sta ursulețul de pluș al copilăriei, ursuleț cu un nume foarte original pentru cei din regnul său: Ted, alintat Teddy, deci la fel de banal ca întregul film însuși. Și pentru ca metafora să fie și mai puternică, Tedică ăsta e viu, adică mișcă, vorbește, fumează iarbă, cheamă prostituate în casa lui John, face sex cu colegele de serviciu pe legumele care vor fi ulterior puse în vânzare și multe alte lucruri drăgălașe, pe care cu toții le-am visat de la ursulețul de pluș al copilăriei noastre. Desigur, el nu a fost dintotdeauna viu, dar dorința lui John a devenit realitate (într-o noapte de Crăciun, evident că ați intuit!), întrucât nimeni nu vroia să se joace cu el atunci când era copil, nici măcar puștiul evreu cu spinarea cocoșată de ceilalți copii (non-evrei, bineînțeles) din cartier.
John i-a promis lui Tedișor-drăcușor că vor fi cei mai buni prieteni pe viață, iar acum, ajuns la vârsta maturității (predominant biologică), lucrul acesta îl încurcă: nu se poate descotorosi pur și simplu de ursuleț și nici nu vrea să o facă, deși frumoasa lui logodnică nu e deloc mulțumită de situație, dorind (aidoma oricărei femei normale la căpățână) un drum în doi, fără jucării de pluș.
Deși am găsit și câteva glume inspirate în filmul acesta, am făcut mari eforturi de a-l viziona până la nemaipomenitu-i sfârșit. Desigur, judecând după hohotele de râs sincere din sală, se vor găsi și voci deranjate de rândurile mele. O mai spun o dată: nu vulgaritatea excesivă și inutilă pe alocuri este problema, ci lipsa ineditului în poveste. Dacă o eructație a fost amuzantă într-un anumit moment al vieții, asta nu înseamnă că va fi oricând amuzantă. E ca și cum te-ai strâmba la copilul de 30 de ani, convins fiind că el va râde ca atunci când se lăfăia în cărucior. Subiectul n-ar fi rău deloc (doar istoria cunoaște nenumărate cazuri de oameni care și-au asumat cu dificultate responsabilități în viață) dar nu-i făcută cu cap povestea. Și nici cu haz, deși e atât de simplu să-mi stârnești zâmbete....
