The Birds (1963)

Nota mea: 9
Gen: horror, thriller
Regia: Alfred Hitchcock

Morala mea: Noțiunea de Ordine este extrem de șubredă, iar la o eventuală instalare a Haosului, veți descoperi atitudini surprinzătoare în jurul vostru și chiar în voi înșivă.

Mă uitam la păsările care se așezau, una câte una, pe gardul din fața mea. Când am numărat 5 dintre ele, pulsul a început să se accelereze, asemenea unui ceas care ticăie agitat și dezordonat. Am aruncat o privire în juru-mi, căutând un semn, dar Natura își vedea nestingherită de ale ei, împrăștiind generos Viață. Am ridicat capul către Cerul nefiresc de senin și l-am lăsat în jos îndată, căci Soarele nu-mi ierta indiscreția. Corpul devenea tot mai nervos, iar eu știam că e ceva mai mult decât țigara pe jumătate fumată. Gândurile au început să se topească și să vină frânturi disparate din adâncuri, într-o zvârcolire ce devenea epuizantă. Treapta de sub mine devenea tot mai rece. Deja îmi auzeam inima bătând, iar afurisita aia de minte mă purta lângă o școală din Bodega Bay, unde ceva rău era pe cale să sa întâmple....

***

Nu există film care să-mi fi bântuit mai tare copilăria! Și acum mă încearcă fiori reci pe șira spinării, numai la simpla amintire a senzațiilor pe care mi le-a provocat în începutul meu de viață! Câteva ciocuri lacome își făceau apariția în visul meu și nu vroiau să dispară nici atunci când deschideam ochii larg, căutând disperați un sprijin în realitate...

Când Melanie Daniels (Tippi Hedren) face un scurt drum până în Bodega Bay, cu scopul de a-l surprinde pe Mitch Brenner (Rod Taylor) și de-a-i lăsa doi papagali în casă, toate zburătoarele încep să se comporte ciudat. Un pescăruș o atacă din senin, ceea ce ar putea fi semn rău, dar blând în comparație cu dezastrul inimaginabil ce avea să se abată asupra locuitorilor orașului.

Pe măsură ce Melanie intră în viața lui Mitch și descoperă în el un fel de adorat al femeilor, păsările încep să atace fără un motiv palpabil. Inițial în grupuri mici (în timp ce Melanie o descoperă pe surioara lui Mitch care este foarte atașată de el și pe educatoarea din Bodega Bay, încă îndrăgostită de domnul Brenner, deși scurta lor relație se încheiase de ceva vreme), reorganizându-se apoi în grupuri din ce în ce mai mari. Pe măsură ce crește agresivitatea păsărilor, Melanie se avântă în confruntarea vieții ei, căci mama lui Mitch (o văduvă ce adună încă cioburi sufletești după moartea soțului ) nu pare a renunța atât de ușor la ”puiul” ei, postura singurătății și a lipsei unui sprijin îngrozind-o mai rău decât păsările de-afară, scăpate complet de sub control.

Deși pare un film hitchcockian orientat către groază pură, el nu este sărac în semnificații. Pe lângă intensificarea atacului zburătoarelor, timp în care Melanie luptă pentru a pune bazele unui început între ea si Mitch, printre foste iubite și legături de familie sufocante pe alocuri, este interesant să vezi cum niciuna din tabere nu este întocmai ceea ce pare a fi: mama lui Mitch nu este chiar atât de posesivă pe cât ne-am imaginat și nici Melanie nu mai afișează siguranța de sine de la începutul peliculei. Dar, mai presus de o viitoare soacră cu un aparent ridicat simț al posesiunii și de o tânără care își croiește un început al vieții în doi, filmul este o metaforă zguduitoare a modului subit în care Haosul se poate instala, noțiunea de ”ordine” fiind înspăimântător de șubredă. Barul din Bodega Bay devine atemporal și emblematic pentru societate în general, reunind sub acoperișul atacat de păsări diverse reacții posible în fața calamității: de la bețivul care prevestește, printre sughițuri, sfârșitul lumii și până la săraca cu duhul care o consideră vinovată pe Melanie, prin simpla ei prezență în oraș. Și pentru a nu ne pierde mințile cu totul, o doamnă în vârstă, pasionată de ornitologie, insistă pe latura pașnică a păsărilor, neînțelegând cum pescărușii, ciorile și alte vietăți asemenea și-au unit forțele pentru a comite atrocitățile de-afară. În plus, nu primim o explicație a acestui atac venit din senin, ceea ce este atipic filmelor lui Hitchcock!

Este a treia oară când Hitchcock o ecranizează pe Daphne du Maurier, după Jamaica Inn și Rebecca, desigur, cu adaptări consistente ale poveștii originale. Regizorul și-a dat seama de la bun început că va fi un proiect costisitor, motiv pentru care nu a mai angajat actori consacrați. Filmul este cel mai ambițios proiect hitchcockian, dacă îl judecăm din perspectivă tehnică, iar faimoasa scenă a atacului din mansardă o întrece în dificultate pe cea la fel de celebră din Psycho, în care Marion Crane este înjunghiată la duș.

Pentru scena atacului final, s-a mers pe folosirea unor păsări mecanice, dar scena nu părea reală și s-a decis, în ultimul moment, înlocuirea lor cu păsări adevărate. Iar așa s-a declanșat ceea ce Tippi Hedren a numit ”cea mai rea săptămână din viața mea”. Membrii echipei de pe platou îndreptau păsări către ea pentru a obține efectul dorit de Hitchcock, iar filmările erau întrerupte extrem de des, pentru ca cei responsabili cu machiajul să-i îi aplice sânge fals pe brațe, încheieturi și față. Ceea ce vedem în ochii femeii este teroare adevărată, ea având și o cădere nervoasă, fapt ce a dus la întreruperea temporară a filmărilor.

Poate că Păsările nu mai sunt atât de înfricoșătoare astăzi, dar să nu uităm că au trecut aproape 50 de ani peste efectele lor speciale! Și, în ciuda modului lent în care se intră în acțiune sau a anilor ce vor mai veni, rămâne acel fior rece care-ți zuguduie ființa, căci imaginația și ceea ce văd proprii tăi ochi constituie cea mai avansată și mai înfricoșătoare tehnologie inventată vreodată. Eu am rămas cu o experiență cinematografică de neuitat, cu un spectacol vizual desăvârșit, cu metafora femeii care își plămădește un nou început, acela în doi. Dar, mai presus de toate, am rămas cu o noțiune a Ordinii extrem de șubredă, căci Haosul nu numai că se poate instaura mai ușor decât am crede, ci este foarte posibil ca el să scoată la iveală atitudini nebănuite din cei care ne înconjoară și chiar din noi înșine... În definitiv, lupta cu păsările poate fi lupta cu proprii tăi demoni!

***

...Le mai privesc o data! Acum sunt 7, iar a opta aterizează lin lângă celelalte. O broboană rece începe a se prelinge, lasând ace în drumul ei. ”Și dacă încep să atace?”, îmi spun. ”Ce fac dacă încep să atace?” ”Unde m-aș putea adăposti? Grozavă treabă!”. Trag ultimul fum și mă scutur. Treapta de sub mine redevine caldă, iar gândul jucăuș de mai devreme se topește într-un zâmbet: ”Ești un maestru, dragă Hitch! Și te voi iubi până în ultima mea zi!”