Așa cum am promis ieri, continuăm retrospectiva săptămânii Hitchcock în blogosfera cinefilă cu ceea ce s-a scris pe marginea filmelor realizate de Maestru începând cu anii '50. Au fost atinse de penel: Rear Window, Dial M for Murder (preferatul meu!), To Catch a Thief, The Man Who Knew Too Much, The Wrong Man, Vertigo, North by Northwest, Psycho, The Birds și Marnie. Mi-ar fi plăcut nespus de mult să avem în program și Frenzy, dar... vor mai fi ocazii....
Iată ce-a ieșit!
Preferatul lui Jovi:
”Este unul dintre cele mai bune thrillere psihologice la care am avut prilejul să asist, o explozie a voyerismului în formele sale pozitive (dar nu în totalitate), interpretare de excepție, scenariu și regie de geniu”.
...
”Ce mi-a placut? Impresionantul suspans care se vădește în fiecare cuvânt al personajelor, un suspans plăcut datorită unor dialoguri și argumente inteligente, care atrage treptat spectatorul până la scena finală, total acaparanta. Apoi, avem o poveste de dragoste care pare atipică, dar cu atât mai frumoasa”. (Articol disponibil aici)
Preferatul Adrianei Zăvoi:
”Noi, cinefilii, suntem doar niște voyeuri care roșim la auzul acestui cuvânt, dar care tragem cu ochiul la filme și căutăm să ne găsim corespondenți în personaje și vieți paralele în acțiune. Iar Alfred Hitchcock ne oferă această posibilitate fiecăruia dintre noi. Trebuie doar să acceptăm provocarea și să deschidem ochii mari”.
...
”Sunt dependentă de cifra 7. De semnificația ei profundă și de cercul perfect pe care îl formează. De aceea dacă ar fi să aleg o transformare, aș alege să fiu o săptămână. Din această săptămână aleg să fiu ziua de duminică. Din ziua de duminică aleg să fiu dimineața. Din acea dimineață aleg să fiu oamenii buimaci care abia își deschid geamurile, ca să se răcorească. Dintre acei oameni aleg să fiu acela care stă la pândă, în umbră, cel care vede ce fac toți ceilalți. Dintre toți ceilalți aleg să fiu cel care complotează și țese intrigi criminale. Din toate acele intrigi aleg să fiu un film de Hitchcock: Rear Window.... Iar din acel film aleg să fiu cel care ucide înconjurat de oameni. Dintre acei oameni aleg să fiu cel care nu doarme, ci cel care vede crima. Din toată această crimă aleg să fiu preaplinul paharului care se răstoarnă într-o noapte ploioasă de sâmbătă. Aleg toate acestea pentru că mâine dimineață va fi duminică, cea de-a șaptea zi a săptămânii”. (Articol disponibil aici).
Jovi:
”Un film care nu se abate de la direcția filmelor lui Alfred Hitchcock, pline de mister și de acțiune, un joc al inteligenței personajelor, cu precădere a lui Tony Wendice, care își regizează propria răzbunare, fără să aducă aproape nicio clipa impresia că el ar fi vinovatul de crima petrecută în propria casa. De altfel, Ray Milland este și actorul care dă stralucire acestui film: un actor pragmatic și puțin expresiv, ultima afirmație nefiind de altfel un defect, ci o calitate adusă cu mult talent unui rol de om inteligent, creativ, rapid în cuget și în luarea de decizii. Grace Kelly joacă rolul victimei, apare destul de rar, deși ființa ei este cea care stârnește pasiunile și cea care determină prin propriile acțiuni uciderea unui om”. (Articol disponibil aici)
Marian Iuga:
”Planul e pus în aplicare, alibiul este solid, criminalul pătrunde în casă, dar ceva nu iese bine. Victima opune rezistenţă şi o foarfecă devine o adevărată punte de salvare. Scenariul de la începutul filmului se schimbă şi Tom trebuie să fie alături de soţia traumatizată. Stresul începe să se citească pe faţa soţului îngrijorat pentru că n-a scăpat de o soţie infidelă, dar încă cărțile sunt în favoarea lui”.
...
”Planul crimei va fi împrumutat de multe alte filme pe parcursul multor ani, iar atenţia pentru detalii e mai concentrat ca în CSI. Genialitatea merge mână în mână cu suspansul şi experienţa este extraordinară şi dacă l-ai văzut şi dacă nu”. (Articol disponibil aici).
Am scris și eu câteva rânduri cu o deosebită încântare, dar n-am ajuns chiar în faza de-a mă cita singură. Dacă există interesați, pot consulta articolul aici.
Marian Iuga:
”To catch a thief” e un thriller captivant presărat cu umor şi romantism, un film care-ţi captează cu uşurinţă atenţia prin diferite elemente, indiferent că eşti fanul unui gen sau al altuia. Vă întrebaţi probabil cum de am ales acest film şi unde am găsit împrumutul de elemente într-un film din 2011 său 2012? Ei bine multe lucruri din acest To catch a thief, au fost împrumutate de filmul francez Un vie du chat, nominalizat la Oscar, un film de animaţie de-a dreptul încântător”.
...
”...nu pot decât să vă recomand acest film pentru că are tot ce-i trebuie ca să mulţumească orice tip cinefil. Intensitatea, misterul, cinematografia, distribuţia, toate contribuie la un spectacol plăcut, la o experienţă cum pe vremea aceea numai Hitchcock putea să o ofere. (Articol disponibil aici)
Jovi:
”Este un film personalizat, cristalizat strict pe evoluția personajelor principale, pe propriile investigații și sentimente, fără să ne pasioneze prea mult, decat tangențial, ceea ce se petrece la nivel polițienesc sau politic. Nici suspecții nu sunt priviți în prim plan, ci tentativele părinților care știu, într-adevar, prea multe, de a-și recupera fiul pierdut. Coloana sonoră (răsplătită cu un Oscar pentru Jay Livingston și Ray Evans) este superbă, iar melodia “Que Sera Sera” a devenit celebră tocmai datorită acestui film. (Articol disponibil aici)
THE WRONG MAN (1956)
Anca G:
”În fond, nu subiectul filmului îl face mare pe Hitch. Hitch e magistral chiar dacă filmează o cană rostogolindu-se de pe o masă de călcat! Ceea ce-ți rămâne întipărit în minte după vizionarea filmului (l-am văzut prima oară prin clasa a opta și silueta lui Rose surprinsă în capul oaselor, în penumbră, cu fața cadaverică m-a bântuit câteva nopți la rând) este chinul prin care personajele trec, zbuciumul lor lăuntric și analiza cinematografică a psihologiei. Și din punctul ăsta de vedere începusem la un moment dat să mă întreb cum ar fi fost dacă Hitch s-ar fi apucat la un moment dat să filmeze, măcar ca scurt-metraje, câte ceva din Procesul lui Kafka… sau din visurile vinovate ale lui Raskolnikov. Da… cum ar fi fost?” (Articol disponibil aici)
Teodora
“Efectul vertigo” este o inovație tehnică folosită aici pentru prima dată, o modalitate specială și revoluționară (pe atunci) de a face zoom in în timp ce camera se îndepărtează, pentru a crea efectul de amețeală. Poate vi se pare o bagatelă, însă la momentul respectiv a fost o revelație. Costisitoare. Realizarea acestui efect cu scările din clopotniță, prezent doar câteva secunde pe peliculă, a costat în acea vreme 19 mii de dolari. Acest efect a fost preluat și folosit în filme ca Jaws, E.T., Indiana Jones and the Last Crusade, Goodfellas, Lord of the Rings sau în Thriller-ul lui Michael Jackson.
....
”Spre deosebire de alte filme ale lui Hitchcock, Vertigo nu este genial prin întâmplarea în sine, misterul a cărui rezolvare poate fi bănuită de un cinefil încercat, ci prin modul de realizare, prin felul în care construiește, extrem de atent, un thriller psihologic, o analiză minuțioasă a obsesiei unei iubiri idealizate. A unei iluzii distructive. În esență, Vertigo este o lecție de cinematografie”.(Articol disponibil aici)
Saramon nu-i deloc impresionat:
”Şi totuşi, de ce spun criticii că Vertigo este o capodoperă? Pentru felul în care prezintă un bărbat obsedat de chipul unei singure femei şi vrea cu orice preţ să o aducă înapoi. Pentru felul în care Hitchcock prezintă dragostea: ca o dependenţă ce, în cele din urmă, îi va fi fatală eroinei principale, interpretată de Kim Novak. Pentru suspansul şi pentru efectele sale vizuale. Pe mine, însă, nu m-a convins nimic din toate acestea. E adevărat că, neştiind nimic despre acest film înainte de a-l viziona, m-a surprins direcţia pe care o ia în partea a doua. Numai că personajele sunt de gheaţă, te uiţi la ele şi nu-ţi spun nimic, nu m-au convins că sunt altceva decât nişte simple personaje dintr-un film şi n-am găsit nicio motivaţie pentru deciziile pe care acestea le iau. Iar finalul mi s-a părut de-a dreptul stupid. Vertigo pare a fi precursorul blockbusterelor de azi, la care te duci pentru efectele 3D şi mai puţin pentru poveste”. (Articol disponibil aici)
NORTH BY NORTHWEST (1959)
Victor Buzura:
”North by Northwest” este un film pe care îl apreciezi din ce în ce mai mult după vizionări repetate. La o primă vizionare, poate părea „doar” un film de acțiune bine făcut, un caper standard construit în jurul a câtorva puncte culminante eminamente hitchcock-iene (asasinatul NATO, întâlnirea din lanul de porumb, confruntarea finală de pe muntele Rushmore). Ulterior, pe măsură ce mai completezi filmografia lui Hitchcock și revezi cu plăcere NxNW, începi să înțelegi cum funcționează regia lui Hitch, pentru ca în final filmul să îți apară complet altul: o deconstrucție genială a genului din care face parte, accesibil și enjoyable pentru un public lar, dar inovator, abstract și chiar subversiv pentru cei care au devenit complicii marelui autor.”
.....
”North by Northwest” este unul dintre cele mai calculate filme făcute de Hitchcock, dar marele succes al său se datorează faptului că pare un film spontan, plin de răsturnări de situație neașteptate și schimbări de ritm suprinzătoare, care încă este disecat și la peste 50 de ani de la premieră”.(Articol disponibil aici)
Jovi:
”O atmosferă tensionată, plină de suspans, tipică lui Hichcock, ne aduce în fața unei povești cu adevarat impresionante. Filmul are caracter, are prestanță, are dialoguri pline de substanță, departe de filmele de acțiune și suspans fără pic de “culoare artistica” a ultimilor ani. I se pot reproșa puține lucruri: în primul rand, imaginile trucate, care nu sunt neapărat vina regizorului, ci a timpului și o anumită nuanță de predictibilitate a fiecarei acțiuni. Ne dăm seama cu ușurință ce se va întâmpla în următoarele cinci minute, dar marea calitate este adusă de schimbările de situație pe termen lung, puțin sesizabile și deloc previzibile. Nemuritor.”(Articol disponibil aici)
PSYCHO (1960)
Mircea Diaconu: aici avem o recenzie de excepție!!!
”Furtul banilor şefului are o structură de act sacrilegial în care încălcarea Legii presupune o depăşire pe orizontală a condiţiei profane. Marion începe prin acest act o călătorie iniţiatică. Se produce un cataclism în conştiinţa eroinei, printr-o rupere de nivel, starea de linişte anterioară e înlocuită de un haos al fricii şi al panicii. Marion părăseşte Cosmosul, spaţiul vechii ei vieţi liniştite. Prin plecarea din spaţiul în care a locuit până acum, se eliberează de toate determinaţiile ce o opreau în evoluţia ei spre un punct final, deocamdată indeterminat. Îşi proiectează mental un loc al ei paradisiac, scop spre care tind virtual toate acţiunile ei prezente. Paradisul este stadiul ultim al iniţierii.”
...
”Şoseaua este o posibilă axă între Cosmos şi Paradis. În drumul ei întâlneşte un poliţist, reprezentantul Legii, cel care poate restabili situaţia iniţială reparând sacrilegiul. Poliţistul poate simboliza şi vameşul trecerii dincolo, care nu lasă pe oricine să treacă. Marion reuşeşte să treacă, ascunzându-şi identitatea şi motivul călătoriei. Depăşindu-şi vechea condiţie, a renunţat şi la vechea identitate umană, pentru a asuma o nouă condiţie existenţială extracosmică”. (Articol disponibil aici)
Jovi:
”Psycho este un film de neuitat care a modificat pentru totdeauna arta cinematografică. Scena crimei de la duş care a fost filmată timp de 6 zile cu 77 de camere la Antony Perkins nici măcar nu a fost prezent. Ţipătul intens a lui Marion, perdeaua care se trage, apariţia criminalului şi cuţitul sunt cadre care au rămas ca un tipar pentru cinematografia mondială. Un alt lucru prin care Psycho a rămas de neuitat este coloana sonoră din timpul crimei de la duş. Compusă de Brenard Hermann, şi intitulată ,,The Murder”, muzica se potriveşte de minune cu atrocitatea şi violenţa crimei.”
...
”Psycho este un film care va rămâne mereu viu indiferent de câte remake-uri sau filme care au cam acelaşi subiect se vor face. Geniul lui Hitchcock, talentul lui Perkins şi a lui Janet Leigh vor rămâne de neegalat. Recomand vizionarea filmului pentru orice cinefil care se respectă”.(Articol disponibil aici)
THE BIRDS (1963)
Jovi:
”O coloană sonoră perfect adaptată unui film horror (orchestrată de Bernard Herrmann), dar și efectele vizuale înaintate pentru acele timpuri aduc o contribuție importantă unui film rămas o capodoperă după atâția ani. Daca nu l-ați văzut în tinerete, atunci când este sigur că va impresiona fără măsură (asa cum mi s-a întamplat mie), este esențial să îl vizionati și acum, peste timp: chiar dacă păsările este posibil să nu va impresioneze așa de mult, ele fiind aduse pe ecran în 1963 atât prin intermediul unor păsări mecanice, dar și unora reale, vă va impresiona aparența de realism a poveștii, momentele de mister, dar și suspansul care menține încă spectatorul cu inima în gât, violențele păsărilor, sângele pe fețele tuturor, precum și un final superb, pe măsura poveștii”.(Articol disponibil aici)
Marian Iuga:
”The Birds este un film captivant, misterios, un film care te ţine cu sufletul la gură chiar şi la sfârşit când personajele principale îşi croiesc drumul spre siguranţă printr-o mare de păsări, aşezate pe sol ca şi cum ar fi noii stăpâni”.
...
”Hitch a folosit și păsări mecanice pentru a mări teroarea. Păsările lui Hitchcock nu se numără printre cele mai bune filme ale regizorului, dar în mod cert se ridică la nivelul de film memorabil. Teroarea şi panica sunt reale şi cred că multe filme horror au împrumatat ceva din Păsările bizare inventate de Hitch”. (Articol disponibil aici)
MARNIE (1964)
Anzhela:
”Folosirea flash-urilor ‘red outs’ pentru a indica psihozele lui Marnie este o tehnică inteligentă și expresionistă, un indiciu major al atenției regizorului la detalii. După un întreg scandal generat de opțiunea lui Hitchcock de a o distribui în film pe Grace Kelly, acesta apeleaza la Tippi Hedren, o alegere care s-a dovedit a fi fost una fericita, actrița fiind ezitantă doar în unele ipostaze. Reușește să construiască un personaj bântuit, care preferă să-și stinga drama prin rutină și prin refularea afectivității. Replicile o poziționează la prototipul personjelor conștiente de existența unor probleme pe care le reneagă. Rolul lui Mark Rutland solicita carismă și eleganță, Sean Connery oferindu-le mândru pe ecran, fără stângăcii. Ceea ce face din “Marnie” un film minunat este contrastul dintre transparența lui Marnie și opacitatea disprețuitoare a lui Mark”.
....
”Tema filmului, în pofida avalansei potrivnice, fuzioneaza cu psihoze dătătoare de suspans și neliniște, pentru a oferi o scenă de vânătoare ce poate egala la montaj cu scena de la duș din intensul “Psycho”( îmi asum exagerarea). Ipostaza lui Marnie când se trezește din cosmar și dă replica “I’m a cheat, a liar, and a thief…but I’m decent”, luptându-se încă cu definirea moralității sale, este extraordinară.”Marnie” pozează în titulatura de cel mai nemulțumitor film în raport cu triumfările precedente (vezi ” Rope“, “Dial M for Murder“, “The Lady Vanishes“, “Notorious“). “Marnie” poate fi iubit, poate fi urât, dar nu trebuie să fie uitat. Este adevarat că vechimea filmului nu ispitește mulți admiratori, dar începuturile sunt întotdeauna cela mai frumoase. (Articol disponibil aici)
