Rating IMDB: 8.1
Nota mea: 9
Regia: marele Alfred Hitchcock
Gen: crimă, mister, thriller Morala mea: Nu există crima perfectă! Oricât de bine ai ticlui-o, fii convins că ți-a scăpat ceva!
Trecând peste aspectul odios al unei crime în sine, dintotdeauna m-au fascinat premeditarea și deconspirarea ei în văzul lumii, seducătoarea deducție logică, mâna detectivului care ia piese disparate și le îmbină, felul în care se așează lumina peste întuneric. Mai presus de motive, există inteligență sclipitoare pusă în slujba Răului cu planuri aparent fără de cusur, dar buturuga mică răstoarnă carul mare, căci din senin apar detalii minuscule, insignifiante care îți dărâmă ”frumusețe” de plan.
Dial M for Murder nu este doar o lecție cinematografică de suspans absolut, dar și o etalare de eleganță și rafinament din partea celor care însuflețesc personajele. Coloană sonoră desăvârșită, ținute elegante cu gestică pe măsură, incluzând aici sărutul clasic între iubită și amant, în care ea își lipește buzele timid de ale lui, închizând cu pasiune ochii și deschizându-i apoi, pentru a dezvălui un chip atât de inocent, încât uiți secunde bune că a fost capabil de adulter.
Ray Milland (pe care l-am regăsit după ani buni în postura episodică de criminal în Columbo) îl întruchipează perfect pe Tony Wendice, o pușlama rafinată, versată, al cărui șarm se revarsă inundând abundent pelicula. Dezbrăcat de hainele și manierele elegante, rămâne o inteligență dedicată Răului, diavolul zâmbitor cu care îți împarți așternutul, capabil să dărâme tot ce-i stă în calea înavuțirii și cu orice cost. Când descoperă că frumoasa Margot (cea pe care o luase de soție gândind la mărimea contului ei din bancă) are un amant, realizează rapid pericolul de-a fi părăsit și, implicit, privat de bănuții lui dragi care i-ar asigura un trai confortabil, lipsit de griji și, mai ales, de înspăimântoarea ipostază de a munci! Astfel, el ticluiește un plan genial de-a o ucide, aparent fără de cusur, luând în calcul toate variabilele care-ar putea interveni pe parcurs: își obligă (prin șantaj complet neașteptat) un fost coleg să comită crima pentru el, dându-i toate indicațiile necesare. Chiar și atunci când rolurile se inversează, victima devenind atacator, iar atacatorul victimă bună de dus la groapă, inteligența malefică a lui Tony Wendice scornește ad-hoc un plan B care s-o indice vinovată pe biata femeie și s-o arunce în brațele pedepsei cu moartea. Și totuși, o mică greșeală (la care niciunul din noi nu s-ar fi gândit!) contrastează puternic cu piesele perfect șlefuite și strălucitoare, atragând atenția inspectorului de poliție care nu se lasă păcălit de aparențe și decopertează stratul lucitor, aducând la suprafață ceva murdar și stricat, ceva peste puterea de comprehensiune a unui om cu mintea sănătoasă.
Suspansul atinge cote nebănuite în ecranizarea piesei lui Frederick Knott (desigur, au existat câteva modificări ale poveștii originale), fiind încă o delicioasă confirmare a faptului că Hitchcock stăpânește arta tensiunii, aducând-o la proporții amețitor-sufocante, stârnindu-ți fiecare por al ființei. E acel fior care te scutură, acea transpirație rece care-ți lasă ace prin întreg corpul, senzații pe care regizorul nu numai că ni le-a indus, dar ne-a și făcut dependenți de ele, găsind acea portiță magică a plăcerii prin suspans, dezagreabil, bolnav. Și remake-ul după Dial M for Murder a suferit modificări substanțiale la nivelul acțiunii (A Perfect Murder - 1998), rezultând un film bunicel, a cărui vizionare nu o vei regreta, dar fără strălucire, din punctul meu umil de vedere. Lipsește suflul magic al lui Hitchcock, atingerea fermecată a baghetei lui regizorale, obsesia față de detalii (fiindu-mi dor de umbrele filmate împreunându-se într-un sărut și despărțindu-se atunci când cineva bate la ușă), fiorul acela primar obținut prin consistente elemente psihologice ajutate de vizual, dovedind că nu este suficient să aduci actori de primă clasă într-o producție (Michael Douglas, Gwyneth Paltrow și Viggo Mortensen).
Suspansul nu este ridicat la cote maxime doar prin întorsătura neașteptată a evenimentelor, ci și prin dialoguri, fiind absolut halucinantă scena care clădește fundația crimei: felul în care soțul dornic de a-și trimite nevasta în lumea celor drepți își hătuiește un fost coleg (haimana și el) pentru a-l determina să comită crima în locul lui, oferindu-i, astfel, un alibi incontestabil. Un fascinant joc psihologic de-a șoarecele și pisica, care nu doar îmi arată inteligența malefică a domnului Wendice, ci mă țintuiește la propriu în scaun, cu respirația tăiată de plăcere.
Eleganța și distinsa prezență a lui Roy Milland sunt armonios completate de grația, frumusețea și rafinamentul lui Grace Kelly, despre care nu am cuvinte decât la superlativ. Absolut răpitoare prin înfățișare, toalete, gestică manierată, cu o strălucire în fața căreia pălesc invidioase multe stele din constelația cinematografică contemporană. Nici măcar adulterul comis cu un tânăr care gătea spaghetti la lumina lămpii cu gaz nu taie din candoarea personajului, lăsând aceeași impresie curată, neprihănită.
Mai presus de dulce-amețitorul joc deductiv (uite cheia/nu e cheia/unde-i cheia), Dial M for Murder rămâne o capodoperă a suspansului, un cântec frânt al răului de propria-i slăbiciune, în care lumina ia triumfal locul întunericului. O călătorie în mintea unui criminal desăvârșit redată, în urma căreia toți iubitorii de suspans își vor plescăi buzele de plăcere!
