In spatele ecranului: Carnage/Doamne, ce macel! (2011) - Actorii

Stimabili,
Iată-ne, așadar, la o nouă ediție a rubricii În spatele ecranului. Zăbovesc astăzi asupra lui Carnage, nefiind vorba doar de Roman Polanski în sine, ci de o tehnică aparte de a face o peliculă de 90 de minute: filmată în timp real, fără elipse, tranzițiile înfăptuindu-se cu camera deschisă. 2 săptămâni de repetiții intense, bine primite de actori, a căror interacțiune a fost deosebit de strânsă. Vă las în compania unor impresii de la locul faptei.


Carnage/Doamne… ce măcel! e o comedie caustică despre diferenţe de opinie în educarea copiilor. După ce doi băieţi se bat la joacă, părinţii “victimei” îi invită pe părinţii ”bătăuşului”să aibă o discuţie despre acest incident. Ceea ce începe ca o întîlnire amabilă se transformă rapid într-un război al vorbelor grele, cei patru părinţi arătându-şi, astfel, adevărata faţă. Un măcel din care nimeni nu va ieşi nevătămat.

Distribuția: Kate Winslet, câştigătoare de Oscar (Mildred Pierce, The Reader), Christoph Waltz, laureat şi el cu Oscar (Water for Elephants, Inglourious Basterds) pentru rolurile Nancy şi Alan Cowan și Jodie Foster, câştigătoare de Oscar (Panic Room, The Silence of the Lambs) şi John C. Reilly (We Need to Talk About Kevin, Magnolia) pentru rolurile Penelope şi Michael Longstreet.

Filmul are la bază piesa de teatru “Doamne, ce măcel!” (“God of Carnage”), de Yasmina Reza. Aclamată deopotrivă de public şi de critici, piesa a fost jucată cu casa închisă la Paris, Londra, dar şi pe Broadway, după premiera din 2006, şi a cîştigat o serie de premii importante,printre care se numără premiile Olivier şi Tony. 

Imediat după ce a văzut piesa, Roman Polanski a ştiut că va face un film incitant: “Tonul piesei este comic, iar ritmul extrem de vioi. Ce m-a atras cel mai mult a fost acţiunea în timp real. Nu am făcut nicodată un film fără nicio elipsă şi nici nu-mi amintesc măcar să fi văzut unul aşa.” 

Pentru adaptarea pentru marele ecran, Polanski a apelat la Yasmina Reza. Acţiunea e amplasată la Paris în piesa de teatru, iar pentru Broadway a fost mutată la New York. Polanski a ales ca adaptarea sa cinematografică să fie plasată în Brooklyn: “Spiritul piesei mi s-a părut a fi mai degrabă american, decît francez, iar Brooklyn am considerat că e locul ideal pentru locuinţa unei familii de liberali.” 

Regizorul a vrut, de asemenea, să rămînă fidel acţiunii în timp real, care se desfăsoară timp de aproape 90 de minute, fără nicio singură elipsă, cu toate dificultăţile care ar fi urmat. “De cînd eram copil îmi plăceau filmele care se petreceau într-o singură locaţie. Îmi place senzaţia de apropiere de personaje, smilară cu sentimentul pe care ţi-l dau picturile olandeze, cum ar fi “Nunta Arnolfinilor”, de Van Eyck, care îi lasă privitorului impresia că se afă în aceeaşi încăpere cu personajele. Am mai făcut filme în spaţii închise, dar niciodată atît e riguros constrânse ca acum.”

Tuturor actorilor li s-a cerut să fie pe platou toată ziua, în fiecare zi de filmări, pentru că se aflau cu toţii în fiecare scenă. “Pentru a filma în acest mod ai nevoie de actor care se înţeleg bine unul cu celălalt”, spune Polanski. “Cele patru personaje au trăsături de caracter extrem de diferie. A fost un mare noroc ca aceşti patru actori să funcţioneze împreună, în armonie totală. Nu se întîmplă mereu aşa ceva!”

Polanski a organizat două săptămîni de repetiţii intensive, atât pentru ca actorii să se cunoască, cât şi pentru ca aceştia să înţeleagă tonul comediei, care basculează între satiră, comedie şi dramă.

Kate Winslet îşi descrie personajul, brokerul Nancy Cowan, ca pe “o mamă extrem de ocupată, care se sime mereu vinovată pentru că nu e suficient de mult alături de copilul ei şi, cu toate astea, are păreri foarte ferme despre ce înseamnă maternitatea, în timp ce, de fapt, ea acţionează doar pe ghicite. Deşi îşi iubeşte copilul, sînt lucruri despre care habar nu are.”

Pentru Winslet, succesul piesei de teatru rezidă în faptul că o temă universală este redată cu umor: „E vorba despre felul în care ar trebui crescuți copiii, despre relațiile extrem de complexe dintr-o căsătorie, iar Yasmina a reușit să creeze o comedie care te îmbogățește spiritual. Poți să rîzi de tine, să te distrezi pe seama condiției umane, indiferent de limba pe care o vorbești sau de țara din care vii. Totul e foarte realist și oricine are copii se poate regăsi în acele situații: prefăcătoria față de un alt părinte pe care îl urăști sincer, dar căruia nu-i poți spune în fața ce gîndești despre el, tacticile pe care ești nevoit să le folosești cînd apare un incident în care e implicat copilul tău. ”

Ce spune Kate Winslet despre repetiții: “Întotdeauna mi-au plăcut repetiţiile. E o plăcere să pot repeta, dar şi un lux. Dar nici unul dintre noi nu şi-a imaginat că Roman avea să ne pună pe fiecare să înveţe tot scenariul, de la început la sfîrşit, ca pe o piesă de teatru. Am fost extrem de încîntată că am repetat fiecare scenă, pentru că aşa am ştiut cu toţii exact care ne e locul. În plus, perioada de repetiţii ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.” Pentru Winslet, repetiţiile au fost ocazia de a se obişnui cu scena care îi provoca cele mai multe emoţii, cea în care se îmbată şi are o izbucnire nervoasă, pentru a vomita apoi peste preţioasa măsuţă de cafea şi peste cărţile lui Penelope: “Am fost uşurată că am putut repeta, căci nimic nu e mai rău decît o scenă de beţie prost interpretată!”.

Pentru Jodie Foster, care e Penelope Longstreet, intelectuală activistă, punctul principal de atracţie al poveştii a fost faptul că, deşi e satirică, relaţia dintre personaje are o bază veritabilă în psihologia reală, în psihologia familiei: „Cel mai fascinant mi s-a părut felul în care interacţionează unii cu ceilalţi, cum se scot din minţi treptat, cum se atacă unul pe celălalt. Ideea noastră de moralitate e, de fapt, o construcţie mentală, în timp ce noi, de fapt, sîntem foarte primitivi.” Foster continuă: „Chestiunea moralităţii e foarte interesantă; avem patru adulţi care se întreabă ce trebuie să facă şi, dacă o fac, e bine ce au făcut? Pe măsură ce timpul se scurge, încep să-şi arate adevărata faţă. Toţi patru sînt oameni politicoşi, bine educaţi şi care provin din clasa de mijloc, trăiesc într-o suburbie foarte decentă, şi ai fi înclinat să crezi că lucrurile se vor desfăşura într-o manieră foarte civilizată. De fapt, totul o ia razna, ei devin tot mai monstruoşi, şi de aici cred că se naşte comicul. E o comedie despre maniere în care oamenii îşi pierd manierele, iar povestea scoate la iveală fragilitatea relaţiilor şi cît de speriaţi sîntem, în realitate.”

 “Cred că Roman s-a simţit foarte bine la filmări”, spune Foster. “Cele mai multe indicaţii de regie ni le-a dat în timpul repetiţiilor, aşa că, atunci cînd au început filmările, principala lui grijă a fost aplasarea camerelor de filmat. E un maestru al tehnicii de filmare şi are un stil foarte special; e foarte meticulos – pune semne pe jos şi montează camera, iar el stă cu VIEWFINDER lui, pe care nu l-am mai văzut să fie folosit de cineva de 20 de ani, cred că îl are încă de cînd a făcut Cuţitul în apă.”

John C. Reilly interpretează rolul lui Michael Longstreet, un agent de vînzări cu ambiţii sociale: “Aspiră să urce o clasă socială faţă de cea din care provine. Soţia lui, Penelope, e genul intelectual, e scriitoare, o preocupă chestiuni globale şi justiţia în lume. Într-un fel, fiecare personaj e un ipocrit care crede că, dacă toţi ar gîndi la fel cu el, lumea ar deveni mai bună.Fiecare dintre cei patru se demaschează pînă la final. Scriitura Yasminei e genială pentru că ai multe momente cînd crezi că povestea e gata, şi cineva spune: nu, încă n-am de gînd să plec, nu încă! Totul explodează în final. E un portret destul de devastator al modului în care se cresc copiii în America. E cea mai veche reţeată penru comedie: pui oameni în situaţii dificile şi îi obligi să se poarte politicos.”

Ce spune John C. Reilly despre repetiții: “Ca actori, ne ajută foarte mult să fim conduşi de un regizor care a fost şi actor, pentru că este nu numai înţelegător cu noi, ci are un simţ al veridicităţii momentului. Repetiţiile cu Roman ne-au permis să ne găsim ritmul, să facem schimb de idei, dar, mai ales, să găsim cuvintele porivite. Roman ne spunea cum sună replica în franceză, iar noi îl ajutam să găsească traducerea cît mai autentică în engleza americană. Iar faptul că nu a fost nici un joc de orgolii ne-a ajutat să comunicăm foarte sincer.”

Christoph Waltz spune şi el: “Repetiţiile au fost aproape indispensabile pentru acest proiect. Nu au fost făcute doar pentru a ne obşnui unii cu alţii, ci ne-au oferit timp ca să experimentăm, să facem mai multe încercări, să respingem lucruri care nu se potriveau. La o filmare obişnuită nu ai niciodată luxul acesta.”

“Filmările în timp real au fost o mare încercare pentru toţi” completează Jodie Foster. “Tranziţiile nu s-au făcut cu camera închisă, ci în timp ce se filma şi, pentru că piesa de teatru e minunat scrisă, aşa că ne era uşor să trecem de la o stare la alta. Am făcut multe filme în locaţie, ca acesta, dar aici am trăit cea mai veritabilă camaraderie. Îmi plac cu adevărat aceşti actori şi îmi pare rău că nu îi pot vedea în fiecare zi.”