The Dictator (2012) sau Estetica vulgaritatii

Rating IMDB: 7.2 (7.5 de la mine)
Regia: Larry Charles
Gen: Comedie

Moralea mea: Interese uriașe, manipulări și jocuri de culise sunt pervers ferchezuite cu fundițele democrației.

Există pe acest pământ rotund o maimuță scăpată de la circ care, într-un mod cu totul inexplicabil, e și posesoare de card de identitate unde sunt mânjite trei cuvinte: nu Vadim Tudor președinte, ci Sacha Baron Cohen!

Borat a reprezentat o experiență absolut șocantă pentru mine, atât de șocantă încât nici astăzi nu sunt capabilă să spun pe șleau dacă mi-a plăcut sau nu (cred că e o combinație repugnant-seducătoare din amândouă). La Bruno, în schimb, treburile au fost tranșate în 20 de minute și trecute la capitolul ”Cele mai enervante experiențe ale omenirii”. Mi-am simțit nervii ciupiți în mod constant și fără rost, am simțit cum fiara din mine este trezită din latență și că vrea să îl tortureze pe Baron Cohen la fel de murdar precum propriul lui gând pătat de boală.


În Hugo, în schimb, consternarea de-a-l vedea acolo s-a transformat cu viteza luminii în profundă simpatie. Vinovată de propriu-mi gând revoltător, am îngropat vrăjită securea războiului și am încercat din răsputeri să creionez sarea și piperul pe care Baron Cohen îl dă peliculei, parcă nerevenindu-mi din uriașa surpriză.

Deși The Dictator continuă tradiția Borat-Bruno, fie este mai îndulcit, fie m-am obișnuit eu cu această creatură, fie e câte puțin din amândouă. Căci sunt ingrediente vechi și noi, urmând un tipar deja consacrat, dar neașteptat mai plăcut ochiului. Sacha Baron Cohen îmbracă haina opulentă a dictatorului Aladeen care își asuprește poporul (urmând logica imbatabilă cum că omului îi place să fie asuprit) și care vine în vestita Americă (se plimbă călare pe cămilă în plin centru!) pentru a ține un discurs salvator de la un război nuclear.

Pe lângă parodierea evidentă a dictaturii (încă vizibilă pe Terra secolului al XXI-lea), creatura Baron Cohen nu ratează ocazia de a arunca săgeți comico-dizgrațioase la adresa societății americane (printre altele, un imigrant declară că și-a îndeplinit visul ștergând sperma de pe laptopuri în Statele Unite) asezonându-și salata cu misoginism, rasism și alte ingrediente înțepătoare, al căror gust se dovedește surprinzător plăcut, în ciuda scârboșeniei exterioare. Aladeen este un dictator care are la dispoziție cele mai frumoase femei (plătite), dar tânjește după o îmbrățișare pe care niciuna dintre ele nu vrea să i-o dea. Vizita în SUA se lasă cu un complot care îl aruncă pe străzi, unde o va descoperi pe Zoey (Anna Faris), feminista-vegetariana-iubitoarea de imigranți (și alte grupări asemenea), piticania fără sâni care îi va oferi revelația actului masturbaționist, dar și revelația iubirii, în goana după recuperarea tronului.

Avem o bășcălie generalizată, în care salut apariția de-o secvență a lui Edward Norton. Un umor când plăcut, când grotesc, topindu-se într-un rezultat excelent! Scălâmbăiala neuronilor capătă tâlc odată cu discursul de final al Dictatorului, din care extrag fațeta perversă a democrației (iluzie a libertății), umbrela sub care se ascund interese uriașe, manipulări și jocuri de culise. O ironie mai mult decât necesară la adresa dictatorilor (deși magazinul lui Zoey își îmbunătățește semnificativ performanțele atunci când Aladeen își aplică învățăturile de acasă!), înțepături delicioase la adresa americanilor care au dat un gust neașteptat de bun peliculei și, de ce nu, persiflarea a tot ce ne înconjoară. Elemente precum sperma mânjită pseudo-accidental pe fața lui Zoey, conversațiile prin telefonul scăpat în vagin, nelipsitul pahar cu urină parțial băut, parțial vărsat pe un demnitar israelian au ceva scabros, dar și amuzant totodată, trecând peste câteva indecențe gratuite (vezi și penisul absolut inutil dinspre final). Desigur, acestea nu sunt spoilere, ci elemente de mental colectiv, atunci când vine vorba de Sacha Baron Cohen, un cetățean al cărui talent chinuie o planetă întreagă, nu doar pe el însuși.

Fără îndoială, The Dictator va rămâne pe veci plăcerea mea vinovată în materie de filme. Am râs zgomotos pe-afara, cât și înlăuntrul ființei. Deși sunt femeie, nu m-am simțit lezată în niciun fel, căci mi-am luat simțul umorului cu mine în sala de cinematograf. O comedie pe care o prefer multor altor comedii cu așa-numit ”ștaif”, un caz fericit în care vulgarul devine estetic, trecând peste forma agresiv-exasperantă de publicitate la care a apelat Baron Cohen. Mesaj puternic și o inteligență ascuțită redată în pași de spectacol trivial, dar seducător.

O recenzie cu multe cuvinte obscene, pe care nu le-aș fi folosit niciodată în scris, dovada vie a faptului că necunoscute mai sunt căile trăirilor omenești!