Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano
Gen: comedie, dramă
Morala Teodorei: În fața bolilor și a nenorocirilor suntem cu toții egali, indiferent de etnie, sex, culoarea pielii sau poziție socială. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă, să apreciem ceea ce avem și să încercăm să găsim de fiecare dată germenele de optimism care se află în miezul lucrurilor.
Stimați cititori,
Nimic nu-mi face plăcere mai mare decât aceea de a descoperi oameni pasionați de cinematografie care împărtășesc și cu noi o frântură din gândul lor. Am fost foarte fericită când Teodora Apostol de la Despre filme mi-a onorat invitația de a scrie o recenzie pentru Cinematecă! Pune foarte multă pasiune în ceea ce face, lucru care mă determină să revin pe blogul ei și să-i citesc cronicile cu deosebit interes. Condeiul îi este prieten de fiecare dată. Pe de altă parte, mă determină să ridic standardul propriilor recenzii și să mă întreb, înciudată uneori, ”De unde i-a venit ideea asta?” Când mi-a confirmat că și pe ea o încearcă sentimente similare atunci când îi lecturează pe alții din blogosfera cinefilă, am realizat cât de bine ne completăm reciproc și câtă nevoie avem unii de ceilalți. O felicit pentru munca ei, de apreciat nu numai din perspectiva rezultatelor, ci și din a faptului că prea puținul timp liber pe care îl are la dispoziție nu o împiedică să ne împărtășească lucruri minunate . O mostră sinceră de pasiune care merită toate laudele și încurajările! Vă recomand să-i citiți recenzia - We Need to Talk About Kevin.
Cu un succes zdrobitor la public, Intouchables a depășit 19 milioane de spectatori la nivel internațional (and keep counting!), plasându-se pe locul doi în topul celor mai vizionate filme franțuzești - după Bienvenue chez les Ch'tis (2008), surclasând Marea Hoinareală din 1966 cu Louis de Funès - și pe locul trei în Box Office-ul francez (pe locul intâi e Titanicul, bineînțeles).
Și acum, întrebarea care decurge firesc din toate aceste informații este: ce are, domnule, filmul ăsta, de vorbește toată lumea despre el? De obicei, producțiile cu mare succes la public nu alunecă prea bine pe gâtul criticilor... Intouchables ce gust și consistență o avea?
Povestea e cu atât mai tragică, cu cât este inspirată de un caz real. Olivier Nakache și Eric Toledano au fost impresionați de povestea lui Philippe Pozzo di Borgo, tetraplegic din cauza unui accident de parapantă. Pentru cine nu știe, tetraplegic înseamnă paralizat de la gât în jos, din cauza leziunii coloanei: Philippe poate să își miște doar capul, și controlează mișcările scaunului cu rotile suflând într-un dispozitiv special. Sentință pe viață.
Întâlnirea intempestivă dintre cei doi se lasă nu cu scântei, ci cu foc de artificii. Asistăm la un regal de bună dispoziție, cu muzică de calitate (coloana sonoră e semnată de Ludovico Einaudi) și talent cât cuprinde, dozate perfect și imbinate ca la carte.
Pe tot parcursul filmului am zâmbit reținut, am oftat, am zambit larg, am râs cu poftă, m-am delectat cu replicile absolut savuroase și am tremurat de frica finalului. Da, da, mă temeam că după atâta ras... știți voi.
Nu îmi plac spoilerele, așa că nu voi sufla un cuvințel în legătură cu asta...
Acum am înțeles obsesia celor doi regizori pentru Sy, actorul-fetiș din filmele lor (Tellement proches, Those Happy Days). Și am înțeles și de ce acesta i-a suflat lui Jean Dujardin premiul César pentru interpretare.
Unii au comentat că e o comedie populisăa care (se) folosește (de) clisee. Alții, că poate fi interpretat dintr-o perspectivă rasistă. Adică de ce toți bogătașii sunt albi și toti negrii fură și îi caftesc pe ceilalți, și ce, dacă ești din ghetou nu ai auzit de Vivaldi?!?...
In fond, suntem înconjurați de clișee, până și viața noastră este un clișeu, de la un capăt la altul: ne naștem, trăim și murim. Spuneți-mi voi un clișeu mai tare ca ăsta.
P.S. Coloana sonoră, eclectică și superbă, o găsiți pe aici. Într-o amestecătură insolită, George Benson, Nina Simone, Terry Callier, Vivaldi, Weber, Chopin, Mozart și, bineînțeles, Earth Wind and Fire - Boogie Wonderland.
