15 filme care mi-au smuls lacrimi

Două doamne respectabile din blogosfera cinefilă ( Teo de la Despre filme și Adina de la Buticul cu filme și cărți) îmi aruncă o provocare ce îmi zguduie ființa. Sarcina este de a răscoli prin sertarele sufletului și ale memoriei, pentru a vă împărtăși 5 pelicule ticăloase care m-au stors de lacrimi.

Judecând după cât de repede s-au conformat cei nominalizați (Jovi Ene de la Filme Cărți, Rontziki, Drd Emil Călinescu, Maria de la Film Cultură Artă, Marian Iuga de la filmsinopsis.ro, Anzhela), bag de seamă că am cam rămas de căruță prin spațiul virtual, ceea ce mă obligă să trec negreșit la treabă. Nu de alta, dar n-aș dori eticheta de ”Cinefila de Fier a Blogosferei”. Pentru că nu o merit!

Așadar, ce să fie plânsul? O slăbiciune a rasei umane? O cale miraculoasă a eliberării? O lepădare a Răului acumulat în mine, o scuturare de praf a ființei. Alteori, chiar o necesitate pentru a putea naviga mai ușor pe drumul încâlcit al vieții.

Dintotdeauna am încercat să-mi reprim latura excesiv de sensibilă, dar s-a ținut scai de mine. Ca râia de om, ca o căpușă dornică de sânge. Și când mintea cea de pe urmă și-a făcut triumfal apariția, am înțeles ca e o parte din mine, că ființa-mi plăpândă va trăi mereu în bătaia vântului. Și cum nu mai vreau războaie cu mine însămi, i-am confecționat un lanț suficient de lung încât să aibă senzația de libertate, dar suficient de scurt încât să nu mă pună în situații jenante.

Ce nu îmi place în toată treaba asta cu bâzâiala, e durerea cumplită pe care capul meu o simte după aceea, suferință pe care nicio farmacie cu rafturi doldora nu o poate stăvili. Urăsc să plâng! Dureri de înfierat, ochi roșii, usturinzi, căpățînă care, într-un mod foarte dubios, pare că-și mărește volumul.

Cum Măria Sa, Filmul, îmi soarbe lacom mare parte din trăiri, am intrat în pielea multor personaje care mi s-au perindat în fața ochilor. M-au încântat, m-au dezgustat, i-am iubit, i-am urât, i-am sfătuit de Dincolo de Ecran, am râs cu ei, dar am și vărsat lacrimi. Ar fi un mic amendament în toată trebușoara aceasta: când nasul meu fin dibuie filme cu scop vădit lacrimogen, instinctul îi spune să se retragă. Nu-mi plac semi-escrocheriile sentimentale, nu-mi place mozoleala superficială a trăirilor!

Probabil ați intuit că paleta mea largă de trăiri mă împiedică să menționez doar 5 filme. Așadar, stimate doamne și stimați domni, vă invit să faceți cunoștință cu cele 15 pelicule ticăloase care m-au zguduit din temelii.
Așadar:

Locul al 15-lea – Bambi (1945)
În copilărie, am plâns la filmul ăsta de-a săltat tricoul de pe mine.

Locul al 14-lea – My Dog Skip (2000; r. Jay Russell)
Cu dedicație specială pentru soțul meu. Eu am plâns, iar lui i-a plăcut atât de mult, încât și-a creat singur o categorie de film, categoria ”Skip Movie”. De asemenea, îl caută în fiecare câine de pe stradă. Ne dorim un Jack Russell Terrier, atunci când vom avea o curte unde să se joace în voie.

Locul al 13-lea – Up (2009; r. Pete Docter și Bob Peterson)
Ăsta trebuia să fie un film amuzant, dar m-a indispus atât de tare în primele zece minute, încât nu mi-am mai putut reveni. Ați ghicit, e vorba de partea în care cei doi se cunosc, se îndrăgostesc, formează o familie și trec prin diverse etape ale vieții până ajung bătrâni, după care doamna trece în lumea celor drepți, lăsându-și soțul singur-singurel pe această lume.

Locul al 12-lea – Atonement (2007; r. Joe Wright)
Când am realizat ce se întâmplă cu adevărat acolo, n-am mai putut rezista. Totuși, nu sunt de fier.

Locul al 11-lea – Casablanca (1942; r. Michael Curtiz)
We’ll always have Paris...

Locul al 10-lea – Gone with the Wind (1939; r. Victor Fleming)
Ehei, încurcate sunt căile dragostei...

Locul al 9-lea - Edward Scissorhands (1990; r. Tim Burton)
Habar n-am dacă astăzi aș mai plânge, dar la vremea lui, m-a impresionat cu o dragoste mai mult decât imposibilă.

Locul al 8-lea – Love Story (1970; r. Arthur Hiller)
Am căzut în capcană și de atunci am promis să n-o mai fac.

Locul al 7-lea – The Reader (2008; r. Stephen Daldry)
Decizia muierii m-a dat peste cap.

Locul al 6-lea – Sophie’s Choice (1982; r. Alan J. Pakula)
Cuvintele mi se par de prisos.

Locul al 5-lea – La vita è bella (1997; r. Roberto Benigni)
Mi-e teamă că orice cuvânt al meu ar întina sensibilitatea acestui film.

Locul al 4-lea - Schindler's List (1993; r. Steven Spielberg)
Știu, în topul meu se repetă povești cu și despre evrei chinuiți. Dar sufletul are cărările lui nebănuite...

Locul al 3-lea – The Pianist (2002; r. Roman Polanski)
Din nou ghetouri evreiești, din nou lacrimi, din nou un film bun.

Locul al 2-lea – Chico and Rita (2010; r. Fernando Trueba, Javier Mariscal și Tono Errando)
Dacă tot suntem la capitolul mărturisiri; atunci când am scris recenzia pentru Marian Iuga, lacrimile au curs fără oprire.

Locul 1 – Nuovo Cinema Paradiso (1988; r. Giuseppe Tornatore)
M-a sfâșiat pasajul întoarcerii lui Salvatore în satul natal. Sunt uimitoare schimbările dinlăuntrul ființei noastre. Copilărie, adolescență, maturitate...

Și acum, stimați cititori, vă fac cunoștință cu filmul care mi-a stors de departe cele mai multe lacrimi. Atât de multe, încât se distanțează simțitor de toate celelalte, simțind nevoia de a-l prezenta distinct, în afara oricărui clasament posibil. Da, am plâns de a săltat bluza de pe mine! Da, plâng și acum, când scriu aceste rânduri! Doamnelor și domnilor, vă prezint Hachiko: A Dog's Story (2009; r. Lasse Hallström). Niciun alt film nu m-a mai zguduit atât de mult!