Rating IMDB: 8 (9 de la mine)
Regia: Martin Scorsese
Gen: aventură, dramă, familie
Morala mea: Oricine și orice are o menire pe acest pământ. În momentul în care nu mai ai scop și speranță, ești asemenea unui obiect stricat, nefuncțional.
Mare vrăjitor e Scorsese! Mă ia din lumea mea cât se poate de pământeană și mă aruncă hăt, între vise, deși ochii mei sunt cât se poate de deschiși. Încă de la primele cadre, uit să respir, iar basmul mă atrage spre el cu o forță de nestăvilit. Orice urmă de împotrivire pare doar o zvâcnire neputincioasă, așa că abandonez lupta cu adultul din interior și mă cufund abrupt într-o lume de poveste, din care nu sunt sigură că mi-aș mai dori să ies.
Undeva, într-o gară din Parisul anilor 30, stă pitit un băiețel care fură un șoricel. De jucărie. Îl cheamă Hugo (Asa Butterfield), e orfan și a moștenit de la tată (Jude Law) pasiunea pentru mecanisme de tot soiul, așa încât să nu vă mirați că ceasurile din gară sunt întoarse periodic și funcționează cu precizie, deși niciun adult responsabil de această trebușoară nu mai e în lumea celor vii. Hugo e sărac ca toți orfanii și ți se rupe sufletul să-l vezi în jumătate de pantaloni umblând prin ninsoare. Dar, în ciuda unui trup firav și al neajunsurilor materiale care îl determină să mai șterpelească ceva de mâncare, își urmărește scopul cu o asiduitate cu care mulți adulți nu s-ar putea mândri. Căci automatonul, singurul lucru care i-a mai rămas de la tată, trebuie reparat pentru a vedea ce mesaje ascunse poartă în el. Sau în mâna lui robotică, mai bine zis!
Și, pentru ca visul meu să rămână perfect, ma prefac că nu observ accentul britanic ce răzbate strident printre șansonete. Gândul meu e deja într-o gară unde, printre oameni care vin și pleacă cu trenul, văd deznădejdi, dar și speranțe, văd despărțiri, dar și regăsiri, văd un furnicar din care gândul meu indiscret vrea să extragă cât mai multe secrete și trări. Îl urmăresc pe Hugo cum își găsește o tovarășă de aventură, Isabelle (Chloë Grace Moretz), care devine, cu multă exuberanță, părtașă în împlinirea unui vis ce vrea să strângă lacom nu doar gânduri de copil.
În mușuroiul dintr-o gară a Parisului anilor 30, se detașează un personaj pe care nu îl voi uita prea curând. E inspectorul care menține bunul mers al lucrurilor, el se asigură că lumea face ceea ce trebuie făcut într-un asemenea loc: să plece sau să vină cu trenul. Iar ochiul lui extrem de vigilent le dă mult de furcă celor doi aventurieri, fiind nevoiți să apeleze la tot soiul de tertipuri. Dar până și un om atât de strict se îndrăgostește căci, nu-i așa, ce poate fi mai romantic decât o gară în Orașul Iubirii? Este un rol prin care l-am redescoperit cât se poate de plăcut pe Sacha Baron Cohen, postură de care nu-l credeam în stare, căci dumnealui condimentează simțitor povestea.
Mă prefac că nu observ americanismele dintr-o poveste franțuzească. Iar magicianul Scorsese are un talent aparte prin care mă deviază de la ele. Mă desfată cu o imagine fabuloasă (pe care începusem deja să mi-o doresc tridimensională), ireală, filmată pe alocuri din unghiuri surprinzătoare. Umblă la paleta de culori și îmi dă mult albastru, tocmai pentru ca visul meu să fie profund și îmi dăruiește efecte speciale care fac din Hugo o încântare vizuală, un tablou desăvârșit.
Țin ochii larg deschiși și mi-e teamă să clipesc, pentru a nu strica magia. Iar sufletul se desfată așa cum numai el o știe, atunci când semnificațiile filmului părăsesc aventurile printre mecanisme complicate și intră într-o lume desăvârșită, într-o lume capabilă să capteze visele dimprejur, într-o lume care m-a fascinat de-o viață. Căci Hugo nu este altceva decât o peliculă dedicată filmului vechi, mut, un omagiu adus lui Georges Méliès (interpretat de Ben Kingsley), unul din pionierii cinematografiei, părintele efectelor speciale, pe care Charlie Chaplin îl numea ”alchimistul luminii” sau despre care marele D.W.Griffith spunea că ”îi datorează totul.”
Nu a existat bucurie mai mare pentru mine decât aceea de a vedea cum un mare regizor precum Scorsese își pune la bătaie tot arsenalul de efecte speciale și tehnici ”vrăjitorești” pentru a le închina omului căruia cinematografia îi datorează foarte mult, deși timpul îndelungat i-a așternut un văl gros de praf peste creații. Desigur, iubitorul adevărat al filmului va fi absolut încântat să descopere și alte trimiteri către pelicula mută, revăzându-i în treacăt pe Buster Keaton, Charlie Chaplin și alte mari figuri ce nu vor fi niciodată uitate. Chiar dacă spectatorul nu va înțelege toate aluziile, el va fi părtaș într-un vis desăvârșit, din care, sper eu, să rămână și cu o curiozitate de a redescoperi trecutul.
Deși au existat și critici nu tocmai impresionați de imaginea puștiului, mimica lui foarte expresivă m-a ajutat să visez, lucru pe care nu l-aș putea spune și despre companioana de aventuri, domnișoara Chloë Grace Moretz. Însă marea uimire rămâne în ochii mei controversatul Sacha Baron Cohen, pe care îl aștept cu deosebit interes în The Dictator, preconizat a fi lansat în luna mai a acestui an.
Ecranizarea fabuloasă a cărții ilustrate marca Brian Selznick (The Invention of Hugo Cabret) este încununată cu 5 premii Oscar pentru imagine, scenografie, montaj și mixaj de sunet, precum și efecte vizuale. Bugetul estimat a fost în jurul uriașei sume de 170 milioane de dolari. Și poate că nu va rămâne în istorie drept cel mai bun film al lui Scorsese, dar îi datorez un vis. Neprețuit!
Cuvintele lui Georges Méliès mi se par mult mai potrivite decât orice altă încheiere: Prieteni, mă adresez vouă, tuturor, în seara asta, așa cum sunteți cu adevărat. Vrăjitori. Sirene. Călători. Aventurieri. Magicieni. VENIȚI SĂ VISAȚI CU MINE!
Iar gândul meu zbura undeva, în urmă cu mai bine de 20 de ani, când un copil, ale cărui rămășițe se regăsesc firav și în scrierea de astăzi, găsise Locul Magic care îl ducea în sala de cinematograf. O simplă spărtură în zid pentru adulți, o poartă spre o lume fermecată pentru copilul ce eram atunci...
