Regia: Fernando Trueba, Javier Mariscal, Tono Errando
Gen: animație, muzical, romantic
Morala mea: Muzica nu iaște doar aceea care gâdilă urechea într-un mod plăcut, căci ea gâdilă și inimile.
Când Marian Iuga de la filmsinopsis.ro m-a invitat să-i scriu o recenzie, am acceptat bucuroasa. Căci blogul acestui domn îmi dezvăluise, printre rânduri meșteșugite, o mare pasiune pentru film, lucru care m-a cucerit îndată. Este o deosebită încântare să descopăr oameni căzuți în patima cinematografiei, oameni de la care am constant ce învăța și care îmi completează într-un mod cât se poate de armonios trăirea artistică. Pe această cale, îi mulțumesc din suflet pentru aprecieri și pentru provocare!
Animația și filmele străine sunt rubricile pe care le aștept cu sufletul la gură, atunci când vine vorba de Oscar. Și cum fiecare an aduce suprizele lui, am zărit printre nominalizații lui 2012, două animații complet străine de mine: A Cat in Paris și Chico and Rita. Zăbovesc cu câteva rânduri asupra acesteia din urmă, în speranța că voi îmbia cititorii să o vizioneze cu același drag pe care l-am avut și eu.
Pelicula Chico and Rita contrastează puternic cu restul nominalizaților din categoria ei: Rango, A Cat in Paris, Kung Fu Panda II și Puss in Boots. Căci nu este destinată copiilor, ci adulților, în exclusivitate. Pe mititei îi vom mai lăsa puțintel sub efectul Timpului, pînă ce îi va pregăti îndeajuns pentru scene cu nuditate și sex, pentru amoruri complicate și destine marcate iremediabil de ele. Iar pentru adulții romantici și sensibili, avem o frântură de artă cu accente melodramatice, o odă închinată jazzului, dar și a altor stiluri la modă în Havana anilor `50: bolero, rumba, mambo.
Rolul muzicii este acela de a pigmenta viața, este un mod de a trăi și de a-ți exprima sentimentele, fiind frecvente imaginile în care oamenii socializează pe un fundal muzical, se întâlnesc în cluburi de noapte și dansează, iar ziua ascultă fericiți jazz la casetofon sărutându-și pătimaș partenerii de viață, sub cerul liber.
Pe aceste acorduri absolut încântătoare pentru ureche și suflet, începe o intensă poveste de dragoste între doi locuitori ai periferiei din Havana care împărtășesc aceeași pasiune pentru muzică: Rita, o cântăreață talentată, deosebit de frumoasă, și Chico, un bun pianist și mare iubitor de jazz. Felul în care ea interpretează celebrul „Bésame mucho” la o petrecere dintr-un club de noapte, îi străpunge iremediabil inima tânărului, simțind că Rita este femeia pe care o aștepta de o viață, că ea îi este Jumătatea. Iar cum iubirea și rațiunea arareori fac casă bună, gelozia se cuibărește rapid în mintea celor doi tineri, creând confuzii și neînțelegeri pe care aveau să le regrete mai târziu. Sub impresia unui astfel de moment nefericit, Rita ia decizia pragmatică de a-și împărți viața cu noul ei impresar influent, care îi promite celebritatea. Îl urmează în „Nueva” York, tărâmul tuturor posibilităților de ascensiune în carieră, și ajunge o mare stea pe Broadway. Dar destul de tulburată atunci când îi este dat să îl reîntâlnească pe Chico, căci rănile dragostei sunt cel mai greu de închis.
Deși sentimentele celor doi sunt profunde și sincere, nu prea par a avea parte unul de celălalt, viața punându-i într-un nesfârșit și epuizant contratimp. Pe alocuri milos, destinul le mai intersectează drumurile, dându-le posibilitatea de a-și descătușa pasiunea, energia și frustrarea, pentru ca apoi să îi îndepărteze, lasând de fiecare dată urme tot mai adânci. Căci nimic nu doare mai rău decât dragostea de care nu ți-e dat a te bucura!
Totuși, principala intenție a filmului nu este povestea tristă de dragoste dintre o cântăreață frumoasă și un pianist iubitor de jazz, care și-au început iubirea într-o mahala a Havanei și pe care au dus-o mai departe în New York sau pe unde i-a mai purtat viața. Filmul încearcă să reconstituie atmosfera muzicală a acelor timpuri prin acorduri minunate de jazz, bolero, mambo, rumba, izbutind să reproducă un crâmpei dintr-un colț de lume, din care răzbat emblematic iubiri pătimașe, muzică bună și bucurie de a trăi.
Linii simple în creionarea personajelor și culori pale în majoritatea timpului, excepție făcând panourile publicitare din interesantele panorame, marca Havana și New York. Panorame credibile, căci ele reușesc să extragă esențialul din arhitectura acestor două mari orașe! Creionul desenatorului nu înzestrează personajele cu prea multă expresivitate, acest rol revenind aproape în totalitate muzicii din fundal, mereu adaptată la trările interioare ale caracterelor ce se perindă prin poveste.
Un stil diferit de a face animație, pe care unii nu vor ezita să-l considere lacrimogen, menit să speculeze în mod excesiv coarda sensibilă a spectatorului. Ochiul meu l-a privit ca pe o manifestare artistică desăvârșită, deloc deranjat de izul melodramatic ce răzbătea din ecran. Un mod plăcut de a-mi reaminti că, mai presus de toate, sunt Om dotat cu simțământ la purtător și că bucuria de-a trăi trebuie să-mi însoțească fiecare pas în viață!
