Män som hatar kvinnor (2009)

Rating IMDB: 7.7 (eu i-am dat 8)
Regia: Niels Arden Oplev
Gen: crimă, dramă, mister
Morala mea: Uneori, omul este un animal mărunt și pervers!

E ceva dubios în aerul hollywoodian de la o vreme. Prăjiturele cu fundiţe sclipicioase şi fără pic de gust, bunici elegante scoase inutil de la naftalină şi transformate în tinere cu blugii rupţi doar de dragul banului şi nicidecum al poveştii, eroi umanizați atât de prost, încât începi să crezi ca pe carton le ședea mult mai bine. Filme de adio (slavă Domnului!) sunt divizate în părți dureros de inutile; în definitiv, de ce să nu vadă suflarea plătind de 2 ori, ceea ce ar fi putut vedea cu un singur bilet?

Sătulă fiind de zombie cu topoare-n cap, într-o goana febrilă după „ceva bun”, m-am împiedicat cu totul întâmplător de Män som hatar kvinnor. Sau The Girl with the Dragon Tatoo, dacă în suedeză nu prea vă iese. Având la bază romanul Bărbați care urăsc femeile, el deschide trilogia Milenium, celelalte două ecranizări urmând la scurt timp: Flickan som lekte med elden (The Girl Who Played with Fire) si Luftslottet som sprängdes, adicătălea The Girl Who Kicked the Hornet's Nest.

Trecând peste aceste exerciții lingvistice aproape imposibile pentru subsemnata, aș insista puțin asupra cetățeanului care și-a pus mintea la contribuție și a rodit această trilogie de un succes răsunator. Posesor de nume cu ceva sonoritate, Stieg Larsson a fost un personaj interesant. Ziarist, fotograf și grafician, și-a dedicat existența stângii politice, fiind pe rând, activist al Partidului Comunist Suedez, editor al publicației suedeze troțchiste ”Fjärde internationale”, întemeietor al fundației Expo cu scopul de a contracara fenomenul de răspândire a curentului de extremă dreaptă în școli și în rândul populației tinere. Un moment deosebit de tare l-a constituit postura de instructor al unei brigăzi de domnițe din cadrul gherilelor Frontului de Eliberare Popular Eritrean, când le-a inițiat în utilizarea aruncătorului de grenade. Foarte tare! :)

Părăsind preocupări de stânga pe care nu mi-a fost scris a le îmbrățișa, ceea ce mi se pare cu adevărat interesant este faptul că trilogia mai sus-menționată își are originea în rânduri scrise pentru sine, de plăcere, la finalul unei agende încărcate de peste zi. Domnul Larsson nu a avut intenții de a le publica antum sau, hai, să zicem ca a încercat a le da tiparului cu puțin timp înainte de a muri. Dar, într-o dimineață oarecare a anului 2004, cetățeanul nostru se duce la birou, constată că liftul nu funcționează, urcă un habar n-am număr de etaje si inima-i veche de numai 50 de ani se oprește pentru totdeauna. Treptele buclucașe curmă abrupt un destin și, o dată cu el, seria Milenium, lăsând-o la stadiul de trilogie. Publicarea postumă a acesteia cunoaște un succes global răsunător, fiind citită frenetic de peste 8 milioane de suflete în numai 2 ani. Ecranizarea primei părți aduce un BAFTA, dar și încasări record: cele mai mari din istoria cinematografiei suedeze și cele mai mari din Europa, în anul 2009.

Män som hatar kvinnor debutează într-un mod care ar face-o până și pe Agatha Christie să pălească de ciudă: în urmă cu 40 de ani, Harriet Vanger a dispărut în mod misterios de la o întrunire de familie. Nu a mai fost găsită de atunci, iar unchiul vrea cu orice preț să lămurească lucrurile. Deși Hercule Poirot (cu ale lui celule cenușii) părea destul de potrivit pentru această trebușoară deloc simplă, unchiul apelează pentru dezlegarea ițelor la Mikael Blomkvist, un jurnalist căzut in dizgrație (interpretat prea cald, ar spune unii, de Michael Nyqvist), precum și la o hackeriță deloc tipică, Lisbeth Salander (Noomi Rapace). Numai că, ceea ce urmează din acest moment o depășește până și pe Marea Doamnă a Romanului Polițist: drumul către adevăr pleacă de la o simplă fotografie, dar sfârșește prin dezvălui crime odioase, istorii întunecate, caractere perverse, însuși clanul Vanger nefiind tocmai de pus în icoană.

Dacă trăiai cumva într-o lume idilică, filmul te zgâlțâie bine până te trezești din visul tău. Ești introdus fără niciun menajament într-o atmosferă seacă, rece, perversă, dătătoare de fiori reci si deloc plăcuți pe șira spinării, cu scene brutale pe alocuri. Căci pelicula își propune a nu rata niciun subiect delicat: corupție și jocuri grețoase de culise, pedofilie, viol, perversiune în diverse forme, homosexualitate, prostituție și așa o ținem până mâine. Asigurați-vă că cei mici dorm și că ați trecut pe la toaletă înainte! O dată început filmul, nu vă veți mai putea desprinde ochii de ecran, oricât de urgente ar fi alte treburi!

Totuși, mi-aș permite să afirm că nu acțiunea plină de scăpări și exagerări face filmul atât de bun. Ci de însăși hackerița Lisbeth Salander e vorba, pe care Noomi Rapace o joacă magistral, imprimându-i o tărie ce nu o vei uita curând. Suflet chinuit și rătăcit, are un aspect punk care n-o plasează deloc în standardele unei pițipoance de mall. Dotată cu o inteligență peste medie, profund antisocială și cu tendințe spre bisexualitate, Lisbeth este zugrăvită ca o personalitate mai degrabă androgină, din care mai răzbat timid accente feminine și feministe.

O scenă cu totul aparte este violul lui Lisbeth de către libidinosul ei tutore. Nefiind mai explicită decât alte scene din genul cu pricina, redă foarte bine cruzimea unui astfel de gest reprobabil, pe fundalul urletelor sfâșietoare ale femeii. De ești un pic mai sensibil, îți vei astupa urechile și te vei uita în altă parte. Desigur, spectatorul implicat deja în poveste va simți că se face dreptate, însă într-un mod cu totul neobișnuit. Asta pentru că însăși Lisbeth Salander este cât se poate de atipică!

Prestația extraordinară i-a bătătorit lui Noomi Rapace o cărare sigură spre Hollywood. Ca o curiozitate, Noomi a fost punkeriță în adolescență, astfel încât nu a fost nevoie de niciun artificiu de piercing în întruchiparea lui Lisbeth. O aștept cu deosebit interes în primul ei film în limba engleză, Sherlock Holmes: A Game of Shadows, preconizat a fi lansat pe 23 decembrie 2011.

Un film fără amprentă comercială marcantă, crud, cu răsturnări de situație și dezvăluiri surprinzătoare, cu scene de sex fără prea mult erotism, o alternativă viabilă la ceea ce Hollywoodul ne-a arătat până acum în materie. Gurile mai mult sau mai puțin binevoitoare îi reproșează că nu respectă întocmai cartea, atât prin prisma acțiunii, a personajelor cât și a trăirilor redate mult mai generos în rânduri. Oameni buni, când vreodată a fost altfel?? Când a reușit un film să transmită întocmai emoțiile cărții din care se trage?? A izbutit cineva, în această viață, să redea agonia raskolnikoviană, așa cum a făcut-o însuși maestrul Dostoievski??? Nici ieri, nici acum și nici vreodată! E drept, pot fi ecranizări complet alăturea cu drumul, însă filmul nu are cum sa câștige bătălia în fața cărții, oricât de bun ar fi el.

Desigur, vazând acest imens succes căzut pe capul Milenium, Hollywoodul nu se poate abține și vine și el cu o variantă proprie. Precum colegul care-ți suflă-n ceafă și-ți copiază compunerile! Firește, nu ar fi prima oară când gloriosul Hollywood face astfel de lucruri, exemplele fiind multe, dar și mai mulți cei care habar n-au de ele. Va crește inima în mine de bucurie, dacă cititorii acestor rânduri vor zăbovi câteva secunde în plus, dând cel puțin un exemplu de remake hollywoodian după cinematografia europeană. Și, vă rog, fără paralela Abre los ojos - Vanilla Sky. Pe aia chiar c-o știe toată lumea!

Cel mai tare mă deranjează faptul că mulți au ocolit înadins varianta suedeză, așteptand-o cu mai mult interes pe cea americană. Vă recomand călduros să nu faceți asta! Dați o șansă cinematografiei europene, pentru că o merită din plin! Dacă ulterior vreți să comparați versiunile între ele, să citiți cărțile sau orice altceva, e treaba voastră! Fiți puțin mai deschiși cu bătrânul vostru continent!

Preconizată a apărea pe 21 decembrie 2011, versiunea americană îi reunește pe ultimul James Bond de la Hollywood, Rooney Mara și pe Cristopher Plummer. Când am aflat că David Fincher le va fi dirijor, am căzut serios pe gânduri. Totuși, din mâna acestui om au ieșit lucruri temeinic făcute precum Se7en, The Game, Fightclub, Zodiac, șontorogul-copil Benjamin Button, precum și The Social Network, aducător de trei Oscaruri in 2011.

Ia sa vedem! Va reuși David Fincher să fie mai suedez decât suedezii?

Răspuns (venit peste o lună de la scrierea articolului): David Fincher este un american care încearcă să fie suedez.