Das Leben der Anderen (2006) (Guest post pentru Cineblog.info)

Rating IMDB: 8.5 (10+ de la mine)

Regia: Florian Henckel von Donnersmarck

Gen: dramă, thriller
Morala mea: O singură idee poate neferici milioane de oameni!

Când echipa Cineblog a realizat prea-muncitul, dar şi controversatul Top cele mai bune 100 de filme din istoria cinematografiei, le-am apreciat în mod instantaneu şi ireversibil creaţia, efortul imens din spatele ei, dar şi incomensurabila valoare culturală pe care o transmitea. Am citit fiecare rând cu plăcere, m-am delectat cu operele de artă din amintirea-mi, am regretat peliculele nevizionate încă, iar fiecare rând din propria lor creaţie mi-a indus o stare plăcută şi nepreţuită de relaxare. Discuţii pe marginea acestui top au fost şi vor mai fi, neîndoielnic. Avem, în definitiv, un şir de subiectivităţi pe care ne mulăm sau nu, dar cel mai important lucru este să respectăm dreptul celorlalţi de a avea o opinie diferită de a noastră şi pe care nu trebuie să o luăm sub nicio formă ca pe un afront personal, ci ca pe un drept fundamental al celui de lângă noi de a gândi şi altfel. Disputele cinematografice se pot dovedi foarte incitante şi productive, atâta vreme cât nu se intersectează cu jigniri, imprecaţii, invective şi alte stiluri neplăcute catalogate în dulcele grai românesc. Această introducere, deloc fără rost, îşi are principala cauză în sentimentul ciudat pe care l-am trăit la sfârşitul lecturii topului mai sus menţionat, şi anume acela că ceva lipseşte. După aproximativ 10-15 minute, fisa a picat răsunând limpede şi fără echivoc: “Unde e Das Leben der Anderen?”

Considerat de critici drept cel mai bun film german despre comunism de la mai voiosul Good Bye Lenin încoace, Das Leben der Anderen reprezintă debutul regizoral al lui Florian Henckel von Donnersmarck, debut ce i-a asigurat posteritatea cinematografică. Cu certitudine, nu ai cum să uiţi acest film o dată ce l-ai vizionat, fie că ai făcut parte sau nu din experimentul nefericit al comunismului. L-am văzut pe nerăsuflate, de 3 ori în 2 zile consecutive şi de fiecare dată mai adăugăm câte ceva pe lista lucrurilor nou descoperite. Deşi cunoşteam deja firul acţiunii, precum şi ciudatul final, celelalte vizionări nu au încetat să mă uimească, să îmi stârnească întrebări, tristeţe sau chiar regrete.

Acţiunea filmului începe în anul 1984, în Germania de Est, când nimeni nu întrevedea Căderea Zidului ce avea să se producă peste 5 ani. Securitatea îşi făcea datoria cu sârg şi multă pricepere şi, tocmai ca să ne asigurăm că nu e de glumit cu Stasi, filmul debutează cu un interogatoriu dur purtat de Gerd Wiesler (interpretat uimitor de către Ulrich Mühe), îndoctrinat căpitan securist, ce se dedică trup şi suflet mizerei sale munci. Când acelaşi insipid căpitan decide că boemul dramaturg Georg Dreyman (Sebastian Koch) trebuie investigat serios, lucrurile iau o întorsătură interesantă, nebănuită. Astfel, se montează microfoane în toate ungherele locuinţei, iar din mansarda clădirii se ascultă absolut tot şi se notează aşa cum trebuie, violând în cel mai crunt mod cu putinţă dreptul fundamental al unui individ la intimitate.

Se creează o evidentă antiteză între stilul de viaţă neînsemnat, solitar şi mizer al căpitanului Stasi şi traiul boem, plin de serate intelectuale cu dezbateri, ceaiuri dansante, şi premiere ale dramaturgului Dreyman. În timp ce Wiesler cumpără cu regularitate un dram de amor fizic, Dreyman are o iubită frumoasă, pasională, interesantă, actriţă de profesie (cam de mâna a doua, dar ambiţioasă). Amestecând într-un mod captivant mărturiile audio cu fragmente vizuale din viaţa dramaturgului, se nasc poveşti, se frâng vise, se curmă prematur destine, toate acestea sub amprenta unui sistem aberant, bolnav, fără scăpare. Deşi Dreyman se dovedeşte a fi un bun cetăţean socialist, care nu elogiază în mod fals ideologia în care crede, nu este “iertat” de violarea intimităţii, ci ancheta trebuie să meargă mai departe, căpitanul Wiesler având ordine foarte precise de la superiorii lui de a găsi neapărat ceva compromiţător în viaţa acestui dramaturg model. Surprinzător sau nu, asistăm la răsturnări importante de situaţie, de concepţii, aducând mereu în paralel securistul care începe să conştientizeze nimicnicia propriului său trai şi dramaturgul care îşi pune la îndoială ideologia, măcinat fiind de actul suicidal al unui bun prieten. Paralela mai sus-menţionată merge până la final, oferind un deznodământ mai puţin aşteptat, chiar moralist pe alocuri. Iubita dramaturgului nu este mai puţin surprinzătoare prin atitudine, o mostră demnă de analizat din prisma decadenţei umane, a lipsei demnităţii şi a verticalităţii.

Das Leben der Anderen a câştigat Oscarul, în 2007, pentru cel mai bun film într-o limbă străină, concurând alături de capodopera mult dragă mie, El laberinto del fauno. Neînvelite în poleială comercială, scenele sunt de un realism covârşitor, impregnate cu puţină ironie, iar când acestea devin prea întunecate, regizorul mai apelează la câte o doză de umor negru. Considerat a fi o rectificare destul de acidă a peliculei Good Bye Lenin, Das Leben der Anderen este, în mod incontestabil, o capodoperă cinematografică, o cronică emoţionantă a socialismului din Germania de Est, una dintre cele mai bune pelicule ale omenirii din ultimii 10ani, după umila mea părere. Povestea este cu atât mai emoţionantă cu cât actorul Ulrich Mühe s-a simţit direct implicat în povestea ce avea să o joace: securistul insipid din film este actorul ce a militat împotriva socialismului în viaţa reală, participând într-o astfel de acţiune în Berlin (noiembrie 1989), urmărit fiind de Stasi cam cu aceeaşi asiduitate pe care o el însuşi o dovedeşte în film. Ba chiar, curând după căderea Zidului, descoperă că soţia a fost informatoare Stasi, lucru pe care doamna l-a negat cu vehemenţă. Din nefericire, actorul moare chiar la un an după ce a fost realizat Das Leben der Anderen, la prematura vârstă de 54 de ani, deces datorat unui cancer la stomac.

Făcând o mică paranteză, este imposibil să nu compari socialismul lor cu socialismul nostru şi este uimitoare transparenţa cu care dosarele s-au pus la dispoziţia publicului larg, la numai câţiva ani de la căderea Zidului. Astfel, orice cetăţean german putea afla cine l-a urmărit cu ani în urmă, cine l-a “turnat” Securităţii, informaţiile fiind foarte accesibile, comparativ cu ale noastre, unde nici după 20 de ani, lucrurile nu par a fi limpezite.

La final, mulţumesc echipei Cineblog pentru şansa unui punct de vedere, îi mulţumesc talentatului Alex Ţîrdea pentru provocare şi le urez celor patru mult succes în fascinantul drum al celei de-a saptea arte.

Ce zice Alex Tirdea: Laura Trisca este una dintre acele femei langa care un cinefil nu s-ar plictisi niciodata. Buna desfasurare a unei discutii cu ea necesita ore serioase, deoarece filmul, trebuie sa recunoastem, nu este un subiect pe care cineva l-ar putea vreodata termina. Laura este un izvor de pasiune pentru cinema, iar acest lucru se reflecta in felul in care vorbeste despre filme. Am rugat-o sa scrie cateva randuri despre Das Leben der Anderen si sa ii faca dreptate pentru neincluderea acestei capodopere in topul realizat de echipa CineBlog, iar ea mi-a trimis o recenzie de o mie de cuvinte, superb scrisa. Asta inseamna devotament fata de cea de-a saptea arta. Cei ce isi doresc sa citeasca si alte articole scrise de Laura, o pot gasi atat pe blogul personal, cat si pe site-ul cerecomand.ro.